In lumea mea culorile nu exista pentru ca adevaratele culori nu se vad. Insa daca mi-ai cere sa definesc multitudinea de nuante care ma inconjoara, ai fi surprins sa constati ca in cele din urma, voi rosti numele acestora dar nu voi simti nimic. Cuvintele mele vor fi la fel de sterse ca si mesajul acestora. As dori insa, sa iti arat cat de incantator este universul meu de culori.
Cerul coboara pana in strafundul inimii mele. Acolo, o bucatica din ceea ce eram candva inca mai tanjeste dupa infinitul stelar al unor alte galaxii. Privesc acea mare albastra care se ambitioneaza sa se joace cu legea lumeasca a gravitatiei, creindu-mi puternicul sentiment de acceptare si nu de inghitire. Pastrez aceasta senzatie de imensa iubire, pentru a ma insoti aievea pe drumul meu, uneori intesat de obstacole. Si astfel ochii mei vrajiti candva de acest albastru divin se inchina cu smerenie, chiar si atunci cand nu il vad, jurand credinta eterna stramosilor care le-au conturat privirea.
Zgomotul ierbii si al copacilor care cresc ma insoteste pretutindeni pentru ca auzul meu nu s-a lasat niciodata sedus de galagia unor sunete artificiale. Si astfel, desi nu pot zari acel verde crud de inocent, trupul meu ramane interconectat la sursa de energie a plantelor, ca un omagiu pe care acestea mi-l aduc, fiindca le-am inteles, intr-un moment in care acestea strigau dupa ajutor. Azi am cautat sfintenia unei cruci si intelepciunea unui copac batran. Ambele m-au completat si mi-au relevat o mare taina: credinta este inaltatoare nu prin puterea simbolurilor sale, ci prin trainicia naturii binecuvantate de Dumnezeu.
Apusul soarelui imi binecuvanteaza fiecare zi care poposeste discret in strafundul fiintei mele, lasand in urma lumina rosiatica a sacrificiului pe care iubirea trebuie sa il faca pentru ca omenirea sa progreseze in transformarea sa. De multe ori nu am ocazia sa ma inchin in gand si sa multumesc Cerului pentru timpul suplimentar pe care mi-l daruieste, doar pentru ca eu sa imi pot desavarsi lucrarea vietii mele. Si chiar daca ochii mei nu se scalda in acel rosul protector, sufletul meu pastreaza amintirea lui pentru ca mai apoi sa o proiecteze plin de recunostinta, catre aceasta lume, atat de lipsita de caldura gesturilor profunde.
De curand m-am lasat vrajita de imensele intinderi de rapita. Aveam senzatia ca as putea sa fiu pentru totdeauna un fir din acea superba creatura a naturii. Nici ca mi-ar fi pasat ca aveam sa mor secerata de o masinarie pentru ca mai apoi sa imi dovedesc utilitatea in gospodaria omului. Contau clipele cand traiam in acea imparatie minunata, scaldata in lumina blanda a soarelui. Chiar daca acele imagini sunt doar niste fotografii in memoria mea, atunci cand voi simti ca trebuie sa ma daruiesc, voi deschide acel album, doar ca sa captez razele unei sperante pe care omul merita sa o regaseasca pentru a-si continua desavarsirea.
Omenirea nu a fost niciodata multumita de darurile primite. Afirm aceasta cu responsabilitatea acelui fin observator care a intalnit in drumul sau si alte culori decat cele pe care le port in sufletul meu nemuritor. Poate ca i-a placut sa se joace creand o diversitate de nuante de care mai apoi sa se plictiseasca. Poate ca dorit sa isi dovedeasca siesi ca poate fi mai presus de proiectul care ne-a fost prevazut initial de Marele Arhitect. Urmarile acestei nesabuinte copilaresti le vedem azi, asistand la o avalansa de culori pe care nu mai dorim sa le mai vedem, fiindca acestea nu fac decat sa ne insulte privirea, cu lipsa lor de sensibilitate si emotie.
Adevaratele culori nu se vad, ci se simt. Eu le pastrez in inima, doar pentru a ma asigura ca nu voi uita cine sunt, in special in acele momente in care multimea va incerca sa imi batjocoreasca adevarata identitate. Stiu ca am datoria sa le mentin intacte si pure, fiindca oamenii au nevoie de acestea, vor sa se regaseasca in caldura iubirii raspandite de ele. Cum as putea sa le tin ferecate doar pentru mine? O voce ma indeamna sa continui sa daruiesc aceste imagini ale unui Rai pe care il port in suflet pentru a-l aminti celor care nu mai cred in miracole.
Cerul coboara pana in strafundul inimii mele. Acolo, o bucatica din ceea ce eram candva inca mai tanjeste dupa infinitul stelar al unor alte galaxii. Privesc acea mare albastra care se ambitioneaza sa se joace cu legea lumeasca a gravitatiei, creindu-mi puternicul sentiment de acceptare si nu de inghitire. Pastrez aceasta senzatie de imensa iubire, pentru a ma insoti aievea pe drumul meu, uneori intesat de obstacole. Si astfel ochii mei vrajiti candva de acest albastru divin se inchina cu smerenie, chiar si atunci cand nu il vad, jurand credinta eterna stramosilor care le-au conturat privirea.
Zgomotul ierbii si al copacilor care cresc ma insoteste pretutindeni pentru ca auzul meu nu s-a lasat niciodata sedus de galagia unor sunete artificiale. Si astfel, desi nu pot zari acel verde crud de inocent, trupul meu ramane interconectat la sursa de energie a plantelor, ca un omagiu pe care acestea mi-l aduc, fiindca le-am inteles, intr-un moment in care acestea strigau dupa ajutor. Azi am cautat sfintenia unei cruci si intelepciunea unui copac batran. Ambele m-au completat si mi-au relevat o mare taina: credinta este inaltatoare nu prin puterea simbolurilor sale, ci prin trainicia naturii binecuvantate de Dumnezeu.
Apusul soarelui imi binecuvanteaza fiecare zi care poposeste discret in strafundul fiintei mele, lasand in urma lumina rosiatica a sacrificiului pe care iubirea trebuie sa il faca pentru ca omenirea sa progreseze in transformarea sa. De multe ori nu am ocazia sa ma inchin in gand si sa multumesc Cerului pentru timpul suplimentar pe care mi-l daruieste, doar pentru ca eu sa imi pot desavarsi lucrarea vietii mele. Si chiar daca ochii mei nu se scalda in acel rosul protector, sufletul meu pastreaza amintirea lui pentru ca mai apoi sa o proiecteze plin de recunostinta, catre aceasta lume, atat de lipsita de caldura gesturilor profunde.
De curand m-am lasat vrajita de imensele intinderi de rapita. Aveam senzatia ca as putea sa fiu pentru totdeauna un fir din acea superba creatura a naturii. Nici ca mi-ar fi pasat ca aveam sa mor secerata de o masinarie pentru ca mai apoi sa imi dovedesc utilitatea in gospodaria omului. Contau clipele cand traiam in acea imparatie minunata, scaldata in lumina blanda a soarelui. Chiar daca acele imagini sunt doar niste fotografii in memoria mea, atunci cand voi simti ca trebuie sa ma daruiesc, voi deschide acel album, doar ca sa captez razele unei sperante pe care omul merita sa o regaseasca pentru a-si continua desavarsirea.
Omenirea nu a fost niciodata multumita de darurile primite. Afirm aceasta cu responsabilitatea acelui fin observator care a intalnit in drumul sau si alte culori decat cele pe care le port in sufletul meu nemuritor. Poate ca i-a placut sa se joace creand o diversitate de nuante de care mai apoi sa se plictiseasca. Poate ca dorit sa isi dovedeasca siesi ca poate fi mai presus de proiectul care ne-a fost prevazut initial de Marele Arhitect. Urmarile acestei nesabuinte copilaresti le vedem azi, asistand la o avalansa de culori pe care nu mai dorim sa le mai vedem, fiindca acestea nu fac decat sa ne insulte privirea, cu lipsa lor de sensibilitate si emotie.
Adevaratele culori nu se vad, ci se simt. Eu le pastrez in inima, doar pentru a ma asigura ca nu voi uita cine sunt, in special in acele momente in care multimea va incerca sa imi batjocoreasca adevarata identitate. Stiu ca am datoria sa le mentin intacte si pure, fiindca oamenii au nevoie de acestea, vor sa se regaseasca in caldura iubirii raspandite de ele. Cum as putea sa le tin ferecate doar pentru mine? O voce ma indeamna sa continui sa daruiesc aceste imagini ale unui Rai pe care il port in suflet pentru a-l aminti celor care nu mai cred in miracole.