In loc sa fii tu, preferi sa-mi testezi sensibilitatea, transformandu-te intr-un pendul. Daca vreau sa-ti citesc sentimentele, nu trebuie decat sa-ti urmaresc miscarile avand grija sa-mi formulez intrebarile potrivite in gand. Iar timpul trece de ambele parti, in ritmul unui experiment care esueaza trist de fiecare data cand observatorul isi propune sa masoare intensitatea iubirii.
Tu razi iar eu plang. Apoi tu plangi iar eu, in loc sa-mi scutur chipul de surasul nervos al nereusitei, ma inchin in fata Celui care imi da puterea sa sper in finalitatea acestui joc plin de hazard. Apoi imi cobor usor mana pe crestetul tau, ciufulit de spasmele nepasarii, dezmierdand ceea ce altadata iubeam doar cu privirea.
Cat as dori ca lacrimile mele sa-mi alunge pentru totdeauna durerea si frustrarea de a nu reusi sa te fac sa iti aduci aminte de cum erai odata...
Inca ma aflu in inchisoarea propriilor deziluzii si desi corpul meu a evadat deja, sufletul prefera sa ramana captiv. Si viata se scurge previzibil, dupa acelasi scenariu pe care noi il repetam cu placerea sadica a celor care nu au invatat sa isi ingrijeasca mai intai ranile propriei persoana.
Abia acum realizez ca poate tocmai aceasta neputinta, a fost ceea ce ne-a unit atatia ani in complicitatea unui sentiment pe care noi l-am crezut a fi iubire.
Azi am respins impulsul de a te mai ierta si atunci cand m-ai ranit involuntar, nu ti-am mai acceptat scuzele. Nu stiu daca a fost un act de curaj. As spune ca a fost un gest de disperare, insa si de emancipare a unui suflet care se intepenise in panza argumentelor interminabile cu care reuseai sa ma convingi de fiecare data.
Era foarte simplu sa ma consolez si de aceasta data cu talentul tau de a restabili echilibrul din ce in ce mai fragil al prieteniei noastre. Insa nu as fi fost decat o victima invinsa de propriile traume acceptate, probabil din prea multa lasitate.
Nu trebuie sa te intristezi. Recunoaste faptul ca nu m-ai iubit. Erai insetat de realizarile mele, insa nu de fiinta mea. Te hraneai cu mesajele mele, insa nu imi intelegeai cuvintele. Adorai un trup, insa nu vedeai sufletul din el. La randul meu, ma intreb daca si eu te-am iubit cu adevarat. Eram unita cu fiinta ta, insa iti respingeam realizarile. Iti intelegeam toate cuvintele, insa nu pricepeam mesajele tale. Aveam o pasiune pentru sufletul tau, insa nu puteam sa-ti venerez doar trupul. Antagonismul iubirii noastre ne-a indepartat in cele din urma...
Insa sufletul meu inca asteapta, zacand umil in celula unui sentiment nedeslusit. E liniste. Din cand in cand valurile marii si tipetele ascutite ale pasarilor flamande imi aduc aminte de urmele pe care pasii nostri le lasau, atunci cand credeam ca nimic nu ne va desparti.
Cat am gresit abandonandu-ne in adancimea unor tentatii si impulsuri trecatoare... Sa fie oare prea tarziu pentru a ne reintalni sperantele?
Deodata, fereastra celulei se deschide usor, recunscandu-ti palmele care se intind spre mine. Si desi zgomotul lumii incearca sa ne inghita, ma bucur sa iti aud soaptele iar tu ma strangi usor in brate. Iarta-ma, iarta-ne iubirea neinteleasa...
Tu razi iar eu plang. Apoi tu plangi iar eu, in loc sa-mi scutur chipul de surasul nervos al nereusitei, ma inchin in fata Celui care imi da puterea sa sper in finalitatea acestui joc plin de hazard. Apoi imi cobor usor mana pe crestetul tau, ciufulit de spasmele nepasarii, dezmierdand ceea ce altadata iubeam doar cu privirea.
Cat as dori ca lacrimile mele sa-mi alunge pentru totdeauna durerea si frustrarea de a nu reusi sa te fac sa iti aduci aminte de cum erai odata...
Inca ma aflu in inchisoarea propriilor deziluzii si desi corpul meu a evadat deja, sufletul prefera sa ramana captiv. Si viata se scurge previzibil, dupa acelasi scenariu pe care noi il repetam cu placerea sadica a celor care nu au invatat sa isi ingrijeasca mai intai ranile propriei persoana.
Abia acum realizez ca poate tocmai aceasta neputinta, a fost ceea ce ne-a unit atatia ani in complicitatea unui sentiment pe care noi l-am crezut a fi iubire.
Azi am respins impulsul de a te mai ierta si atunci cand m-ai ranit involuntar, nu ti-am mai acceptat scuzele. Nu stiu daca a fost un act de curaj. As spune ca a fost un gest de disperare, insa si de emancipare a unui suflet care se intepenise in panza argumentelor interminabile cu care reuseai sa ma convingi de fiecare data.
Era foarte simplu sa ma consolez si de aceasta data cu talentul tau de a restabili echilibrul din ce in ce mai fragil al prieteniei noastre. Insa nu as fi fost decat o victima invinsa de propriile traume acceptate, probabil din prea multa lasitate.
Nu trebuie sa te intristezi. Recunoaste faptul ca nu m-ai iubit. Erai insetat de realizarile mele, insa nu de fiinta mea. Te hraneai cu mesajele mele, insa nu imi intelegeai cuvintele. Adorai un trup, insa nu vedeai sufletul din el. La randul meu, ma intreb daca si eu te-am iubit cu adevarat. Eram unita cu fiinta ta, insa iti respingeam realizarile. Iti intelegeam toate cuvintele, insa nu pricepeam mesajele tale. Aveam o pasiune pentru sufletul tau, insa nu puteam sa-ti venerez doar trupul. Antagonismul iubirii noastre ne-a indepartat in cele din urma...
Insa sufletul meu inca asteapta, zacand umil in celula unui sentiment nedeslusit. E liniste. Din cand in cand valurile marii si tipetele ascutite ale pasarilor flamande imi aduc aminte de urmele pe care pasii nostri le lasau, atunci cand credeam ca nimic nu ne va desparti.
Cat am gresit abandonandu-ne in adancimea unor tentatii si impulsuri trecatoare... Sa fie oare prea tarziu pentru a ne reintalni sperantele?
Deodata, fereastra celulei se deschide usor, recunscandu-ti palmele care se intind spre mine. Si desi zgomotul lumii incearca sa ne inghita, ma bucur sa iti aud soaptele iar tu ma strangi usor in brate. Iarta-ma, iarta-ne iubirea neinteleasa...