Ai uitat cine ai fost. Tocmai de aceea, disperat de aceasta neputinta, te arunci in bratele primului venit care se autointituleaza salvatorul tau. Sirul unor astfel de situatii continua pana ce camera stramta a mintii tale se populeaza cu personaje diverse. Treptat, constati ca nu aceasta a fost vointa ta, declarandu-i pe toti iresponsabili in a-ti asigura fericirea si niste incomode obligatii.
Apoi te declari un adevarat erou, singurul care a fost capabil sa iti asigure confortul existential. Si aceasta iluzie iti este din nou suficienta pentru construirea unui zid inalt intre acea camera a locatarilor selectati de mintea ta halucinanta si cei care cu durere, disperare si resemnare, inca mai bat cu mainile insangerate, pentru ca tu sa le deschizi macar pentru o clipa.
Bietii ingeri ai sufletului tau impietrit... Ei nu intelegeau ca desi erai inert asemeni unui muribund lipsit de aparare, mintea ta tesea jocurile cele mai perfide ale atragerii lor in cursa fara scapare a dependentei fata de tine. Fiindca tu sperai in subcontientul tau, ca vei reusi prin slabciunea afisata, sa le starnesti compasiunea. Si iata-i acum plangand si implorand sa-i lasi sa te invite in Cerurile lor pline de pace si iubire.
Din camera ta cu zid inalt se aud uneori bocete sfasietoare. Alteori e liniste, insa din ce in ce mai des stridenta rasului tau nebunesc imi da fiori. Imi este dor de persoana pe care eu am zarit-o atunci cand sufletul tau s-a proiectat in fereastra inimii mele. Acea imagine o port pretutindeni, poate si pentru a-mi demonstra ca nu sunt o fiinta puternica, lipsita de atasamente, ci doar un inger cu chip de om venit sa iti dea lumina necesara oglindirii frumusetii tale.
Intr-o zi binecuvantata, Dumnezeu m-a chemat pentru a-mi arata o fina crapatura in toata acea constructie infricosatoare a propriului tau destin. Am plans atunci. Incepeam sa inteleg ca asteptarea la portile ferecate ale sufletului tau nu era zadarnica. Poate ca aceea era menirea mea, sa iti arat ca oricat de mica ar fi acea fisura, prin ea pot patrunde razele fine ale iubirii neconditionate. Prin acea spartura ti-am zarit chipul tras si chinuit de atatea remuscari si dorinte infranate. Chiar daca numai ochii imi mai aminteau de tine, nu m-am temut sa-ti soptesc: "Simte-ma aici."
M-am rugat, insa nu pentru noi doi, ci pentru ca Dumnezeu sa elibereze lumea de durere si nesiguranta. Si zidul inalt al depresiei tale s-a prabusit, lasand in urma un trup firav, dar insetat de dorinta de a se salva. Abia atunci am inceput sa ma tem cu adevarat si sa constientizez ca daca as mai fi poposit in viata ta, iubirea mea te-ar fi putut strivi. Te-am imbratisat usor, pentru ca tu sa iti amintesti acea fina atingere, atunci cand crezi ca esti pierdut.
E dreptul tau sa alegi momentul cand vei decide sa pornesti pe alta carare a vietii. Stiu insa ca in adancul inimii tale crezi inca in minuni. Considera eliberarea ta un simplu act de magie si asa te vei simti mai impacat. Acum eu trebuie sa plec. Am obosit si imi este foarte frig. Te rog sa nu mai cazi. Toti oamenii s-ar putea inalta, daca nu si-ar mai pleca privirea sufletului in tarana lumii.
Apoi te declari un adevarat erou, singurul care a fost capabil sa iti asigure confortul existential. Si aceasta iluzie iti este din nou suficienta pentru construirea unui zid inalt intre acea camera a locatarilor selectati de mintea ta halucinanta si cei care cu durere, disperare si resemnare, inca mai bat cu mainile insangerate, pentru ca tu sa le deschizi macar pentru o clipa.
Bietii ingeri ai sufletului tau impietrit... Ei nu intelegeau ca desi erai inert asemeni unui muribund lipsit de aparare, mintea ta tesea jocurile cele mai perfide ale atragerii lor in cursa fara scapare a dependentei fata de tine. Fiindca tu sperai in subcontientul tau, ca vei reusi prin slabciunea afisata, sa le starnesti compasiunea. Si iata-i acum plangand si implorand sa-i lasi sa te invite in Cerurile lor pline de pace si iubire.
Din camera ta cu zid inalt se aud uneori bocete sfasietoare. Alteori e liniste, insa din ce in ce mai des stridenta rasului tau nebunesc imi da fiori. Imi este dor de persoana pe care eu am zarit-o atunci cand sufletul tau s-a proiectat in fereastra inimii mele. Acea imagine o port pretutindeni, poate si pentru a-mi demonstra ca nu sunt o fiinta puternica, lipsita de atasamente, ci doar un inger cu chip de om venit sa iti dea lumina necesara oglindirii frumusetii tale.
Intr-o zi binecuvantata, Dumnezeu m-a chemat pentru a-mi arata o fina crapatura in toata acea constructie infricosatoare a propriului tau destin. Am plans atunci. Incepeam sa inteleg ca asteptarea la portile ferecate ale sufletului tau nu era zadarnica. Poate ca aceea era menirea mea, sa iti arat ca oricat de mica ar fi acea fisura, prin ea pot patrunde razele fine ale iubirii neconditionate. Prin acea spartura ti-am zarit chipul tras si chinuit de atatea remuscari si dorinte infranate. Chiar daca numai ochii imi mai aminteau de tine, nu m-am temut sa-ti soptesc: "Simte-ma aici."
M-am rugat, insa nu pentru noi doi, ci pentru ca Dumnezeu sa elibereze lumea de durere si nesiguranta. Si zidul inalt al depresiei tale s-a prabusit, lasand in urma un trup firav, dar insetat de dorinta de a se salva. Abia atunci am inceput sa ma tem cu adevarat si sa constientizez ca daca as mai fi poposit in viata ta, iubirea mea te-ar fi putut strivi. Te-am imbratisat usor, pentru ca tu sa iti amintesti acea fina atingere, atunci cand crezi ca esti pierdut.
E dreptul tau sa alegi momentul cand vei decide sa pornesti pe alta carare a vietii. Stiu insa ca in adancul inimii tale crezi inca in minuni. Considera eliberarea ta un simplu act de magie si asa te vei simti mai impacat. Acum eu trebuie sa plec. Am obosit si imi este foarte frig. Te rog sa nu mai cazi. Toti oamenii s-ar putea inalta, daca nu si-ar mai pleca privirea sufletului in tarana lumii.