Sunt doar un simplu om, probabil coborat pe Pamant sa-si salveze fiinta de la dezintegrarea in anonimat. Si cred ca asta facem cu totii, in instinctul nativ de conservare cu care am fost inzestrati. Am idealuri ca si voi, am o familie, viata mea se desfasoara dupa o rutina prestabilita. Ziua mea nu e cu nimic mai speciala decat a voastra. Orele au acelasi numar de minute. Si totusi a aparut un miracol pe care inainte nu il sesizasem, preocupata doar sa traiesc si atat. Am devenit mai atenta la formele din spatele umbrelor sau la energia pe care am inceput sa o percep cu ochii sufletului.
Sunt tot eu si totusi o alta fiinta, renascuta in acea clipa in care nu am mai fost capabila sa fac alegeri doar pentru mine. Si de atunci am acceptat sa renunt la toate motivele pentru care m-as fi putut declara fericita, preferand durerea altruismului, in locul sacrificiul fiintei pe altarul egoismului. Am abandonat toate acele clisee care ma impiedicau sa fiu mai usoara, sa zbor catre o lume pe care o intuiam doar in visele mele, insa nu speram sa o regasesc prea curand.
Nu a fost o ruptura si nici un act de curaj. Totul s-a petrecut spontan si firesc, probabil tocmai atunci cand am recunoscut incompletitudinea fiintei mele. Pot spune ca sunt binecuvantata, insa nu privilegiata, fiindca orice om poate sa aiba asemenea trairi. Abia acum, in lungul drum pe care am pornit, hotarata sa imi implinesc chemarea spirituala , constientizez ca actiunile mele nu au fost niciodata realizari, ci sanse care mi-au fost daruite pentru ca eu sa-mi inteleg mai bine responsabilitatea minunata pe care o am: aceea de a darui iubire.
Dintotdeauna m-am simtit diferita. Eram profund atrasa de ideea de a ajuta, chiar si cu pretul suferintei de a ma simti o proscrisa. Simteam nevoia sa daruiesc sau sa salvez, insa nu ma puteam impaca niciodata cu ideea de a primi in schimb ceva. Anii au trecut si cu toate ca acum viata mea imi ofera totul, ma simt cu adevarat implinita daca rup o parte din mine pentru a o fragmenta mai apoi in stropi de iubire, impartind cu voi acest dar divin.
Azi am avut un moment de slabiciune, fiindca m-am indoit de puterea mea de vindecare. M-am temut pentru soarta noastra, atat de fragila la schimbarile de atitudine. Vom fi atat de puternici, incat sa nu ne mai lasam inselati de parsivitatea competitivitatii si de gustul amar al posesivitatii? Stiu ca nu va fi usor, multi dintre noi vom ceda la primul impuls, intorcandu-ne la vechea noastra fiinta, intimidati si infricosati de ceea ce am fi putut deveni. Vor exista insa si oameni care in frumusetea modestiei lor vor alege sa se dedice binelui umanitatii pe care il vor percepe ca pe un real salt evolutiv.
Efortul meu si al vostru nu este asadar, in zadar. Nu ne putem transforma esenta noastra daca nu acceptam sa ramanem verticali in fata provocarilor vietii. Insa avem nobila datorie sa ii salvam si pe ceilalti semeni ai nostri, fiindca lumea nu este perfecta fara fericirea tuturor. Un gest simplu de daruire se transforma intr-un adevarat miracol, daca noi il sustinem cu toata fiinta noastra.
Azi nu m-am pierdut, ci m-am regasit, scriind aceste randuri. Ii multumesc lui Dumnezeu si va sunt recunoscatoare voua, iubiti oameni.
Sunt tot eu si totusi o alta fiinta, renascuta in acea clipa in care nu am mai fost capabila sa fac alegeri doar pentru mine. Si de atunci am acceptat sa renunt la toate motivele pentru care m-as fi putut declara fericita, preferand durerea altruismului, in locul sacrificiul fiintei pe altarul egoismului. Am abandonat toate acele clisee care ma impiedicau sa fiu mai usoara, sa zbor catre o lume pe care o intuiam doar in visele mele, insa nu speram sa o regasesc prea curand.
Nu a fost o ruptura si nici un act de curaj. Totul s-a petrecut spontan si firesc, probabil tocmai atunci cand am recunoscut incompletitudinea fiintei mele. Pot spune ca sunt binecuvantata, insa nu privilegiata, fiindca orice om poate sa aiba asemenea trairi. Abia acum, in lungul drum pe care am pornit, hotarata sa imi implinesc chemarea spirituala , constientizez ca actiunile mele nu au fost niciodata realizari, ci sanse care mi-au fost daruite pentru ca eu sa-mi inteleg mai bine responsabilitatea minunata pe care o am: aceea de a darui iubire.
Dintotdeauna m-am simtit diferita. Eram profund atrasa de ideea de a ajuta, chiar si cu pretul suferintei de a ma simti o proscrisa. Simteam nevoia sa daruiesc sau sa salvez, insa nu ma puteam impaca niciodata cu ideea de a primi in schimb ceva. Anii au trecut si cu toate ca acum viata mea imi ofera totul, ma simt cu adevarat implinita daca rup o parte din mine pentru a o fragmenta mai apoi in stropi de iubire, impartind cu voi acest dar divin.
Azi am avut un moment de slabiciune, fiindca m-am indoit de puterea mea de vindecare. M-am temut pentru soarta noastra, atat de fragila la schimbarile de atitudine. Vom fi atat de puternici, incat sa nu ne mai lasam inselati de parsivitatea competitivitatii si de gustul amar al posesivitatii? Stiu ca nu va fi usor, multi dintre noi vom ceda la primul impuls, intorcandu-ne la vechea noastra fiinta, intimidati si infricosati de ceea ce am fi putut deveni. Vor exista insa si oameni care in frumusetea modestiei lor vor alege sa se dedice binelui umanitatii pe care il vor percepe ca pe un real salt evolutiv.
Efortul meu si al vostru nu este asadar, in zadar. Nu ne putem transforma esenta noastra daca nu acceptam sa ramanem verticali in fata provocarilor vietii. Insa avem nobila datorie sa ii salvam si pe ceilalti semeni ai nostri, fiindca lumea nu este perfecta fara fericirea tuturor. Un gest simplu de daruire se transforma intr-un adevarat miracol, daca noi il sustinem cu toata fiinta noastra.
Azi nu m-am pierdut, ci m-am regasit, scriind aceste randuri. Ii multumesc lui Dumnezeu si va sunt recunoscatoare voua, iubiti oameni.