Omul este o fiinta minunata, insa inca nu stie sau afla mult prea tarziu. A primit darul vietii, pe care prefera sa il transforme intr-un chin. Bataile inimii lui bat in ritmul pacii interioare, dar zgomotul luptei fara sens il atrage mai mult. Cand in sfarsit constientizeaza ca s-a pierdut in propriile intrigi, se intreaba unde a gresit. Si in continuare, se foloseste de aceasta lamentare copilareasca pentru a amana momentul transformarii sale. Ii surprind atunci caderea, esuarea, pierderea si infrangerea. Ii vad chipul schimonosit de durere. As vrea sa ii sterg lacrimile, insa ceva ma impiedica de fiecare data. Am dreptul oare sa il ating cu o simpla mangaiere si sa ii alung durerea? Isi va mai invata lectia regasirii, daca tot ce ii voi oferi va fi finalitatea lucrarii sale? Si ma retrag la o distanta care sa imi permita sa ii transmit vibratia fina a sperantei...
Omul este atat de frumos, insa el prefera sa-si sluteasca mai intai chipul, privandu-l de zambete si mai apoi sufletul, ferecandu-l in intunecimea mintii. Apoi se intreaba de ce a imbatranit, mirandu-se de ridurile ce ii brazdeaza fata. Si brusc el are o revelatie. Isi da seama ca viata nu este nicidecum o suma a unor momente de tristete, alegand sa se ridice timid din tarana agoniei sale. Il privesc cu mandrie, dar si cu teama ca miscarile sale vor fi mult prea bruste pentru a se supune intelepciunii smereniei. Uneori, el alege sa isi urmeze calea, cu darzenia unui elev care doreste sa isi invete cat mai bine lectia, fiindca stie ca aceasta este vitala pentru urmatorii sai pasi. Ii admir ascensiunea si in sinea mea plang. Alteori, omul doar se ridica, parcurge o distanta a destinului sau si isi doboara din nou propria fiinta, preferand sa se autocompatimeasca. In acele clipe nu inteleg de ce spera sa atraga atentia jucand doat rolul unei victime.
Indiferent care i-a fost decizia, eu nu il abandonez si nici nu il invinuiesc. Nu am acest drept. Vreau doar sa-i fiu un ghid in lungul sau drum. Imi racordez vocea launtrica la sufletul sau ratacitor. Ii transmit viziunea devenirii sale in imaginile viselor sale. Il invat discret cum sa deosebeasca culorile si sunetele din natura pentru ca mai apoi sa isi creeze propria simfonie de senzatii. Comunic cu el prin limbajul intuitiei, ferindu-l de pericole si daruindu-i certitutudinea ca nu este singur, oricat s-ar simti de pustiit. Si sunt din nou mandru, fiindca aceasta minunata fiinta infloreste, deschizandu-si treptat sufletul catre marile taine ale vietii.
Omul nu este un cersetor de clipe, ci timpul este cel care ii implora tovarasia. Ce semnificatie ar avea timpul daca omul nu i-ar fi consemnat istoria? Ce valoare are omul daca nu foloseste timpul pentru a-si inalta sufletul? Ati ascultat vreodata tanguielile unui cersetor, fara sa ii zariti chipul? Ati sesizat tonalitatea vocii sale? Aceasta urca si coboara ritmic, amintind de viata omului, cu multitudinea de stari ce ii impart orizontul temporal al fiintei, in tristeti si bucurii. Daca insa veti urmari cu atentie, incercand sa separati sunetele si cuvintele, veti constata cu surprindere ca intre cele doua momente alternante exista si o perioada lina, al carei ton sugereaza acceptare si impacare. Aceasta senzatie de liniste sufleteasca este darul meu catre omenire. Indiferent cum ati alege sa o numiti (zen, yoga, evolutie, transformare), semnificatia sa are aceeasi esenta: omul trebuie sa-si linisteasca sufletul pentru a putea sa vada care este adevarata menire a vietii sale. Numai in acest mod istoria sa va avea acel ecou care va strapunge galaxiile. Aceasta este adevarata ascensiune a omului.
Omul este atat de frumos, insa el prefera sa-si sluteasca mai intai chipul, privandu-l de zambete si mai apoi sufletul, ferecandu-l in intunecimea mintii. Apoi se intreaba de ce a imbatranit, mirandu-se de ridurile ce ii brazdeaza fata. Si brusc el are o revelatie. Isi da seama ca viata nu este nicidecum o suma a unor momente de tristete, alegand sa se ridice timid din tarana agoniei sale. Il privesc cu mandrie, dar si cu teama ca miscarile sale vor fi mult prea bruste pentru a se supune intelepciunii smereniei. Uneori, el alege sa isi urmeze calea, cu darzenia unui elev care doreste sa isi invete cat mai bine lectia, fiindca stie ca aceasta este vitala pentru urmatorii sai pasi. Ii admir ascensiunea si in sinea mea plang. Alteori, omul doar se ridica, parcurge o distanta a destinului sau si isi doboara din nou propria fiinta, preferand sa se autocompatimeasca. In acele clipe nu inteleg de ce spera sa atraga atentia jucand doat rolul unei victime.
Indiferent care i-a fost decizia, eu nu il abandonez si nici nu il invinuiesc. Nu am acest drept. Vreau doar sa-i fiu un ghid in lungul sau drum. Imi racordez vocea launtrica la sufletul sau ratacitor. Ii transmit viziunea devenirii sale in imaginile viselor sale. Il invat discret cum sa deosebeasca culorile si sunetele din natura pentru ca mai apoi sa isi creeze propria simfonie de senzatii. Comunic cu el prin limbajul intuitiei, ferindu-l de pericole si daruindu-i certitutudinea ca nu este singur, oricat s-ar simti de pustiit. Si sunt din nou mandru, fiindca aceasta minunata fiinta infloreste, deschizandu-si treptat sufletul catre marile taine ale vietii.
Omul nu este un cersetor de clipe, ci timpul este cel care ii implora tovarasia. Ce semnificatie ar avea timpul daca omul nu i-ar fi consemnat istoria? Ce valoare are omul daca nu foloseste timpul pentru a-si inalta sufletul? Ati ascultat vreodata tanguielile unui cersetor, fara sa ii zariti chipul? Ati sesizat tonalitatea vocii sale? Aceasta urca si coboara ritmic, amintind de viata omului, cu multitudinea de stari ce ii impart orizontul temporal al fiintei, in tristeti si bucurii. Daca insa veti urmari cu atentie, incercand sa separati sunetele si cuvintele, veti constata cu surprindere ca intre cele doua momente alternante exista si o perioada lina, al carei ton sugereaza acceptare si impacare. Aceasta senzatie de liniste sufleteasca este darul meu catre omenire. Indiferent cum ati alege sa o numiti (zen, yoga, evolutie, transformare), semnificatia sa are aceeasi esenta: omul trebuie sa-si linisteasca sufletul pentru a putea sa vada care este adevarata menire a vietii sale. Numai in acest mod istoria sa va avea acel ecou care va strapunge galaxiile. Aceasta este adevarata ascensiune a omului.