Treceți la conținutul principal

Darul iubirii

Eram atat de aproape de oameni, inca le simteam bataile timide ale inimii. Nu banuiau ca langa ei se afla o fiinta inzestrata cu iubire, desi simteau ca langa mine, starile lor se modificau intr-un mod impredictibil. Nu eram decat un biet om pierdut in marea tulbure a trairilor, nicidecum un serafim abandonat pe Pamant...

Si i-am vazut pentru prima oara intr-o alta lumina. Le urmaream gesturile si incercam sa intuiesc mesajele ascunse ale intentiilor lor. Erau atat de frumosi cand se incruntau mirandu-se de ineditul actiunilor lor. Semanau cu niste copii splendizi, ale caror priviri ardeau de nerabdare sa se intalneasca cu obiectul dorintei lor. Iubeau si parca si natura se preschimba, fiindu-le partasa la spectacolul fiintei lor. Si aurele lor, desi nu le vedeau, luminau discret lumea nevazuta a miracolelor.

Iubirea lor era uneori adolescentina, gata sa se lupte cu obstacolele inchipuite ale geloziei si atacurilor unor pretedenti nedeclarati. Alteori era profunda, atat de unica, incat oda sa se transforma in adevarate opere de arta. Indiferent care erau culorile iubirii lor, se nastea o energie noua care ar fi putut sa transforme lumea in cel mai binecuvantat spatiu al vietii.

 Apoi am intalnit oameni care se iubeau atat de mult, insa nu aveau curajul sa-si declare sentimentele, desi Universul conspira in tacere la uniunea lor. Nu aveau putere sa se desprinda de vechile tipare ale fiintelor lor. Niciunul nu ar fi dorit sa-si cedeze identitatea si apoi sa se abandoneze in existenta celuilalt. Si pentru ca inca priveau dragostea ca pe un parteneriat, uniunea lor sufleteasca le era blocata.

Am vazut oameni nevoiasi pe care multi ii confundau cu cersetori. Acele  fiinte minunate, carora viata  refuzase in mod constant sa le acorde sprijin, nu erau niste proscrisi. Probabil ca nici nu constientizau, insa aveau darul cel mai de pret: erau inzestrati cu harul iubirii. In acele momente am simtit goliciunea unei revelatii care mi-a cutremurat sufletul: oamenii necajiti erau singurii care reuseau sa te binecuvanteze, chiar si atunci cand ignorai gestul infim de a le darui cativa banuti pentru o generica paine a traiului lor fragil. Erau ca niste ingeri, coborati pe Pamant ca sa ne invete o lectie simpla: daruirea neconditionata, ca un gest suprem de iubire pentru viata.

Pana ce oamenii vor refuza sa creada ca  timpul lor este limitat... Pana ce nu isi vor deschide sufletele in fata oricarui nou venit... Pana ce nu se vor oglindi in privirile celorlalti... Pana ce nu vor invata taina cuvintelor nerostite... Pana ce nu vor iubi chiar si umbrele... Pana ce nu vor darui fara sa ceara... Pana ce nu vor inainta fara sa priveasca in urma cu regret... Pana ce nu vor plange pentru ca mai apoi sa zambeasca... inimile lor vor ramane ale unor bieti muritori a caror viata  le-a fost atribuita pentru afi cheltuita o singura data pe Pamant. Insa eu cred ca oamenii sunt speciali, tocmai pentru multitudinea de trairi ale acestora. Vor fi oare capabili sa isi reaminteasca inzestrarea cea mai de pret pe care au primit-o in dar atunci cand sufletele lor au ales un nou ciclu evolutiv? Vor intelege vreodata responsabilitatea harului iubirii?

Cred. Sper. Iubesc. Daruiesc. Si viata mea se scurge duios, in slujba voastra, oameni iubiti.