Incerc sa ma observ. Imi intind gatul, imi incordez muschii, de parca as vrea sa fac un salt direct in oceanul existentei mele. Si totusi tot ce imi doresc este sa ofer memoriei intuitive posibilitatea de a reface coordonatele trupului meu, apeland doar la fidelitatea privirii mele. Nici nu mai stiu de ce fac acest lucru. Daca m-ai fi intrebat putin mai devreme, probabil ti-as fi raspuns ca sunt curioasa sa vad cat de mult pot sa cuprind din prezenta mea, pentru ca mai apoi sa suprapun aceste informatii cu cele existente. Reusesc sa ma autoscanez, iar acolo unde rotatia ochilor nu a fost suficienta, apelez la umbra mea. Se pare ca tremura un pic. Probabil ca nu se astepta la acest moment de adevar, crezand ca este doar o parte fireasca a corpului meu. Constat ca totul este la locul lui, de parca nimic nu ar putea sa strice armonia acestui corp, nici chiar propria iluzie a amputarii lui.
Ultimele luni s-au succedat cu repeziciune in viata mea. Am rezistat, desi au fost momente in care aveam impresia ca daca as fi un vas de lut, orice adiere de vant, m-ar fi doborat la pamant, amenintandu-mi integritatea prin spargerea in mii de bucati. Nu stiu daca a fost cea mai buna decizie sa aleg sa nu ma dezintegrez.
Poate ca daca nu as fi ratat momentul oportun, as fi avut ocazia unei reconstruiri, unei renasteri sau a unei transformari. Poate ca as fi reusit sa-mi construiesc propriul caleidoscop si ceea ce mi-a mai ramas din timpul introspectiei, sa folosesc pentru a simula diverse modele ale fiintei mele. Dar nu am facut-o, desi nici frica si nici lasitatea nu mi-au incoltit inima. Probabil ca a fost doar instinctul de conservare.
Imi simt sufletul fisurat, de parca o apa invizibila si-ar fi croit mai multe drumuri, sapand incet, dar adanc, urme pe care acum nu le mai pot ignora. Daca esti curios sa stii de ce, afla ca nu vei auzi o pledoarie a infrangerii. Ma simt insa doar neputincioasa, fiindca mi-as fi dorit sa ofer mai mult din ceea ce sunt cu adevarat. Insa nu am putut, iar raspunderea stiu ca imi apartine in intregime, pentru desele momente in care gandurile mi-au zburat catre destinatii inutile inaltarii inimii mele catre scopul nobil al darniciei si iubirii neconditionate. De ce oare suntem uneori incapabili sa ne desprindem de aspectele marunte ale vietii, pentru a face loc momentelor destinate evolutie sufletesti? De ce ne agatam de niste clisee superficiale? Si mai cu seama de ce ne condamnam singuri sa avem o viata lipsita de stralucire divina?
Gata, am sa ma sparg in asa de multe fragmente, cat sa pot apoi sa am suficient ragaz pentru a ma reinventa. Voi lua caleidoscopul sufletului si Il voi implora pe Dumnezeu, sa-mi ingaduie sa vad unde am gresit atunci cand nu am mai fost eu. Voi plange indelung, fiindca slabiciunea nu va mai putea fi mascata de inexpresivitatea chipului meu. Voi suferi, fiindca nimeni nu va observa ca vasul nu mai exista, multumindu-se sa se amageasca cu amintirea mea.
Nu regret. Daca as putea sa dau timpul inapoi, as fi luat exact aceleasi decizii. Nu sunt o fire razbunatoare, nu imi doresc sa-mi schimb destinul. Multumesc Celui ce a prevazut si Planul Existentei mele. Sunt recunoscatoare, insa, pentru intalnirea sincera pe care trupul si spiritul au avut-o.
Bucatile vasului imaginar nu sunt insa zaruri, fiindca drumul nostru nu se afla sub steaua hazardului. Au energia lor proprie, chiar daca acum se afla la distanta. Sa speram, sa iubim, sa daruim este tot ceea ce trebuie sa facem atunci cand sufletul alege sa se reinventeze sfidand logica si incurajand intuitia propriei povesti de viata.
Ultimele luni s-au succedat cu repeziciune in viata mea. Am rezistat, desi au fost momente in care aveam impresia ca daca as fi un vas de lut, orice adiere de vant, m-ar fi doborat la pamant, amenintandu-mi integritatea prin spargerea in mii de bucati. Nu stiu daca a fost cea mai buna decizie sa aleg sa nu ma dezintegrez.
Poate ca daca nu as fi ratat momentul oportun, as fi avut ocazia unei reconstruiri, unei renasteri sau a unei transformari. Poate ca as fi reusit sa-mi construiesc propriul caleidoscop si ceea ce mi-a mai ramas din timpul introspectiei, sa folosesc pentru a simula diverse modele ale fiintei mele. Dar nu am facut-o, desi nici frica si nici lasitatea nu mi-au incoltit inima. Probabil ca a fost doar instinctul de conservare.
Imi simt sufletul fisurat, de parca o apa invizibila si-ar fi croit mai multe drumuri, sapand incet, dar adanc, urme pe care acum nu le mai pot ignora. Daca esti curios sa stii de ce, afla ca nu vei auzi o pledoarie a infrangerii. Ma simt insa doar neputincioasa, fiindca mi-as fi dorit sa ofer mai mult din ceea ce sunt cu adevarat. Insa nu am putut, iar raspunderea stiu ca imi apartine in intregime, pentru desele momente in care gandurile mi-au zburat catre destinatii inutile inaltarii inimii mele catre scopul nobil al darniciei si iubirii neconditionate. De ce oare suntem uneori incapabili sa ne desprindem de aspectele marunte ale vietii, pentru a face loc momentelor destinate evolutie sufletesti? De ce ne agatam de niste clisee superficiale? Si mai cu seama de ce ne condamnam singuri sa avem o viata lipsita de stralucire divina?
Gata, am sa ma sparg in asa de multe fragmente, cat sa pot apoi sa am suficient ragaz pentru a ma reinventa. Voi lua caleidoscopul sufletului si Il voi implora pe Dumnezeu, sa-mi ingaduie sa vad unde am gresit atunci cand nu am mai fost eu. Voi plange indelung, fiindca slabiciunea nu va mai putea fi mascata de inexpresivitatea chipului meu. Voi suferi, fiindca nimeni nu va observa ca vasul nu mai exista, multumindu-se sa se amageasca cu amintirea mea.
Nu regret. Daca as putea sa dau timpul inapoi, as fi luat exact aceleasi decizii. Nu sunt o fire razbunatoare, nu imi doresc sa-mi schimb destinul. Multumesc Celui ce a prevazut si Planul Existentei mele. Sunt recunoscatoare, insa, pentru intalnirea sincera pe care trupul si spiritul au avut-o.
Bucatile vasului imaginar nu sunt insa zaruri, fiindca drumul nostru nu se afla sub steaua hazardului. Au energia lor proprie, chiar daca acum se afla la distanta. Sa speram, sa iubim, sa daruim este tot ceea ce trebuie sa facem atunci cand sufletul alege sa se reinventeze sfidand logica si incurajand intuitia propriei povesti de viata.