Zilele trecute am participat la serbarea de iarna a fiului meu. A fost o petrecere reusita cu zane, ingeri, magi, crai, soldati si copii ai Craciunului. Cu poezii frumoase, ale caror strofe pareau adevarate imnuri de ruga catre Mos. Cu cantece vesele ca si ochii zglobii ai micutilor, cu dansuri ale caror desincronizare le sporea farmecul, facandu-le si mai originale. Cu educatoare emotionate, de parca acesta era examenul vietii lor, cu o profesoara de dans, care parea o mica vrajitoare ce fascina cu miscarile sale, privirile copiilor ce incercau sa tina pasul cu aceasta. Cu un Mos Craciun, atat de asteptat si strigat de voci atat de dragalase in candoarea lor. Cu parinti si bunici, ale caror sentimente calde erau tradate de lacrimi de bucurie si zambete pline de satisfactie si speranta.
Cred ca aceasta petrecere a fost cea mai reusita, probabil si fiindca atmosfera de sarbatoare a fost mult mai bine valorizata de efortul copiilor de a demonstra ca pot sustine un adevarat spectacol de magie si candoare. Este si primul an, din cei cinci cati au trecut, in care copilul meu mi-a marturisit ca va veni un om deghizat in Mos Craciun. Am crezut ca mitul Craciunului va pieri odata cu aceasta destainurie, insa micutul suflet m-a linistit: "Mami, Mos Craciun exista; doar la gradi' vine un om cu costum."
Mos Craciun exista. Cum sa alungam un spirit, cum sa ne negam o trasatura atat de frumoasa a fiintei noastre - darnicia? Oare de cate ori nu ne-am surprins invocandu-i numele, atunci cand primeam sau ofeream cadouri diverse? De cate ori nu ne-am adunat in grupuri de familii si prieteni pentru a ne bucura ca niste copii neprihaniti de povestile, cllindele, luminile bradului si magia ninsorii? Desi nu il vedeam, stiam ca exista, fiindca o mica parte din acesta parea ca dainuie in inimile noastre, transformandu-ne parca in spiridusi, reni, elfi cu unic scop de a-l ajuta sa-si duca la indeplinire planul maret...
Craciunul se indeparteaza cu pasi repezi. Am fost prea preocupati de ultimele pregatiri, uitand sa sarbatorim Nasterea lui Iisus. Ne intristam, fiindca am ales un mers nefiresc al vietii al carei puls nebun ne-a facut sa ne negam originile divine. Ne gasim scuze, plecand ochii invaluiti in rusinea micimii noastre. Insa cerul a fost mereu aproape, iar stelele intotdeauna au cautat sa ne ghideze. Nu e prea tarziu nici acum, sa credem in ceea ce suntem.
Am impodobit bradul. I-am pus o poveste, aranjand cu precizie scolareasca globuri, ghirlande si beculete. Ce-ar fi daca anul acesta am da viata tuturor acestor ornamente, gandindu-ne ca modul cum le asezam reprezinta de fapt un drum misterios al initierii noastre in tainele Craciunului? Un inger - simbol al credintei noastre ca identitatea noastra nu se va pierde in neantul lumesc. Un om de zapada - sa ne aducem aminte de momentele cand ne bateam cu bulgari de zapada, de parca iarna era a noastra. Globuri aurii care sa ne lumineze cu caldura sufletul obosit si chinuit de atatea iluzii desarte si obiective ratate. Ornamente rosii, culoarea vesmintelor simpaticului Mos, dar si a sangelui Celui care S-a jertfit pentru ca noi sa ne intelegem clipa devenirii noastre. Luminite - al caror joc vesel ne va aminti de un dans magic al zanelor in miez de noapte...
Insa Mos Craciun exista, chiar daca omul, in grandomania sa, l-a transformat intr-o adevarata industrie. Istoria ne-a demonstrat ca nu a fost nevoie de un chip pentru ca omenirea sa spere, sa se roage, sa se inchine, sa progreseze, sa se inalte, sa se transforme si sa se purifice. Atunci cand un spirit exista, acesta nu se arata, insa atingerea sa o putem simti cu adevarat numai atunci cand ne deschidem sufletele, pentru a-i face loc in inimile noastre.
Sa privim asadar stelele, strangand la piept o micuta creanga de brad. E suficient apoi sa ascultam linistea noptii si ceea ce ni se transmite in visul frumos pe care il vom avea: un Mos Craciun a coborat si anul acesta, discret din ceruri pentru a ne lasa din nou cadoul cel mai important - iubirea.