E noapte, dar nu pot distinge prea multe detalii. Nici nu stiu cat de importante ar mai putea fi, acum cand seara le-a invaluit cu misterul sau. Pretutindeni, ghirlande de luminite dispuse uneori prea asimetric pentru simtul estetic al multor persoane. Atmosfera aceasta, creata de lumina artificiala este atat de apasatoare, de parca te striveste, in dorinta de a-ti capta si ultima rasuflare. Orasul pare un imens brad de Craciun, decorat parca prea in graba, pentru a i se mai observa frumusetea ornamentelor.
Mi-as dori sa le reinstalez din nou, avand grija sa luminez fiecare drum spre casa. Probabil ca atunci, noi, oamenii, nu am mai invoca drept scuza absenta unui spirit al sarbatorilor, iar fiecare ungher al existentei noastre ar deveni mai provocator in noua sa lumina...Nu sunt decat un biet om, nu un arhitect al beculetelor. Oare ce as putea sa schimb? Si de unde sa incep, caci sunt milioane de puncte stralucitoare de potrivit in puzzle-ul mintii mele...
Ce-ar fi daca maine, as zabovi pret de cateva secunde in dreptul fiecarui aranjament luminos, i-as face o poza in sufletul meu si apoi cu puterea imaginatiei, as plasa-o in orasul imaginar al inimii mele? Am sa incerc, imi datorez acest exercitiu de maiestrie si sensibilitate, fiindca simt ca nu sunt de piatra, chiar daca am refuzat atat de usor.
Voi lua stelutele si le voi arunca intr-o ploaie blanda peste acel colt al cartierului despre care multi spun ca nu ar trebui pasesti in acesta Voi lua toate saniutele si le voi incolona intr-un interminabil sir catre casele acelor familii ce au spus de prea multe ori "nu" la placerile nevinovate ale vietii. Voi lumina fiecare loc parasit de om, fiindca poate astfel ii va observa frumusetea. Am sa ornez toti acei brazi uitati in piete, de suflete prea preocupate de propria bunastare si prea putin interesate de frumusetea naturii. Va fi un elogiu trist, dar inaltator al acestor vieti risipite pe altarul lacomiei si superficialitatii umane.
Lipit firav de un stalp sta un cos de gunoi, ce isi varsa naduful unei umbre indoite a unui om. Mainile sale cauta cu repeziciune, semn ca ii este foame de orice ar gasi comestibil in aceasta seara. Altadata, poate nu as fi fost atenta la aceste detalii, insa acum mi se par importante. Parca natura, persoane ca acest biet trecator al strazii, muzica orasului, toate acestea ar rosti un singur mesaj: mai sunt multe taine de descoperit, perfectiunea nu a fost atinsa, nici macar cu varful degetelor.
Stiu ca privirea mea a devenit obsesiva tot atintind-o catre cer. Imi recunosc neputinta de a face mai mult pentru a indrepta lucrurile. Da, viata pare un portret neterminat. Este portretul nostru, al tuturor celor care refuzam treptat sa mai credem in minuni, in puterea noastra de a ne schimba realitatea. Renuntand, murim. Acceptandu-ne un destin ratat, pierdem sansa unei desavarsiri pentru care ne-am nascut. Si totusi nu e prea tarziu.
Mi-as dori sa le reinstalez din nou, avand grija sa luminez fiecare drum spre casa. Probabil ca atunci, noi, oamenii, nu am mai invoca drept scuza absenta unui spirit al sarbatorilor, iar fiecare ungher al existentei noastre ar deveni mai provocator in noua sa lumina...Nu sunt decat un biet om, nu un arhitect al beculetelor. Oare ce as putea sa schimb? Si de unde sa incep, caci sunt milioane de puncte stralucitoare de potrivit in puzzle-ul mintii mele...
Ce-ar fi daca maine, as zabovi pret de cateva secunde in dreptul fiecarui aranjament luminos, i-as face o poza in sufletul meu si apoi cu puterea imaginatiei, as plasa-o in orasul imaginar al inimii mele? Am sa incerc, imi datorez acest exercitiu de maiestrie si sensibilitate, fiindca simt ca nu sunt de piatra, chiar daca am refuzat atat de usor.
Voi lua stelutele si le voi arunca intr-o ploaie blanda peste acel colt al cartierului despre care multi spun ca nu ar trebui pasesti in acesta Voi lua toate saniutele si le voi incolona intr-un interminabil sir catre casele acelor familii ce au spus de prea multe ori "nu" la placerile nevinovate ale vietii. Voi lumina fiecare loc parasit de om, fiindca poate astfel ii va observa frumusetea. Am sa ornez toti acei brazi uitati in piete, de suflete prea preocupate de propria bunastare si prea putin interesate de frumusetea naturii. Va fi un elogiu trist, dar inaltator al acestor vieti risipite pe altarul lacomiei si superficialitatii umane.
Lipit firav de un stalp sta un cos de gunoi, ce isi varsa naduful unei umbre indoite a unui om. Mainile sale cauta cu repeziciune, semn ca ii este foame de orice ar gasi comestibil in aceasta seara. Altadata, poate nu as fi fost atenta la aceste detalii, insa acum mi se par importante. Parca natura, persoane ca acest biet trecator al strazii, muzica orasului, toate acestea ar rosti un singur mesaj: mai sunt multe taine de descoperit, perfectiunea nu a fost atinsa, nici macar cu varful degetelor.
Stiu ca privirea mea a devenit obsesiva tot atintind-o catre cer. Imi recunosc neputinta de a face mai mult pentru a indrepta lucrurile. Da, viata pare un portret neterminat. Este portretul nostru, al tuturor celor care refuzam treptat sa mai credem in minuni, in puterea noastra de a ne schimba realitatea. Renuntand, murim. Acceptandu-ne un destin ratat, pierdem sansa unei desavarsiri pentru care ne-am nascut. Si totusi nu e prea tarziu.