Ar trebui sa nu aud nimic, insa ceasul se ambitioneaza sa-mi aduca aminte ca timpul nu iarta, de parca in orice clipa ar vrea sa ma inghita in ritmul lui. Genunchii inca imi mai tremura, fiindca am mers mult pe jos iar gerul se pare ca a muscat un pic din trup, lasand in urma doar mici contractii musculare. Urechile imi vajaie si acum amintindu-mi parca de aerul rece de afara. Ma intreb oare cat o sa mai durezeze senzatia aceasta. Ma simt ca si cum as fi intr-o pestera, iar ticaitul ar fi de fapt zgomotul apei ce picura incet.
Sunt doar eu cu mine, as putea spune, eu si acel corp rece, ce ar merita macar un ceai cald. Eu si acea insula ce parca ar vrea sa dispara de pe harta unui ocean prea indelung navigat. Nu imi mai simt prezenta. De unde vin atunci, din moment ce nu mai exist? Poate ar trebui sa intreb pe cineva, insa nu zaresc pe nimeni in preajma. Si atunci unde sa ma ascund ca sa nu mai fiu gasita? Stiu, ma amagesc, fiindca nu pot fugi de mine sau de umbra mea.
Sunt tot eu, ma incurajez. Insa mi-e frica sa ma privesc. O sa fiu capabila sa vad dincolo de cele cateva fire albe si de chipul obosit de zgomotul vietii? Voi reusi sa spun "da" celui mai fidel prieten al existentei mele - sufletul? Sau il voi abandona si de data aceasta, amagindu-l cu o noua amanare a unui moment de sinceritate? Imi imaginez o masa si doar doua scaune, pregatite sa ne ofere ospitalitatea necesara regasirii noastre. O lumina difuza, in care prezentele noastre sa se contopeasca intru-un tot unitar al unei armonii firesti. Nu zaresc niciun observator, doar liberul arbitru pare sa fie singura regula ivita parca din ceruri.
Acum va fi altfel, fiindca am inteles ca amanarea nu mai are sens, atat timp cat eu nu ma mai regasesc in aceasta. De ce oare sa mai fug sau sa ma ascund de mine insami? Cat timp sa mai alerg, resemnadu-ma cu iluzia unei posibile victorii a gandurilor mele? Cat timp sa mai neg semnele uzurii mele sufletesti si sa mai accept mutilarea atat de brutala a spiritului printr-o socializare excesiva cu mediul exterior?
Imi asum acest cuvant "socializare", cu riscul de a dezerta din randul celor care au facut din aceasta un scop de a fi, din categoria tuturor celor care nu mai au loc in agenda personala pentru a scrie un lucru extrem de simplu: " intalnire cu mine, timp estimat - nelimitat". Da, am un nou scop: sa renunt la tot ce straluceste doar pentru ca ochii au fost obisnuiti sa focalizeze numai nuantele stridente, sa fiu eu insami - acel amalgam de crezuri si sperante, de fapte inaltatoare si infranari ale derapajelor destinului. Voi fi eu si atat.
Ma voi retrage apoi pe un munte imaginar si voi ramane acolo, cu ochii atintiti spre cer, dar cu privirea gata sa se coboare spre toate acele minunatii pe care noi oamenii am uitat sa le observam, atat de preocupati sa ne cream retele si nu legaturi. Stiu ca poate este prea tarziu, insa eu cred ca daca voi insista, de data aceasta, voi reusi sa am in sfarsit, acea comunicare cu...mine. Iar Cel de Sus, daca ma va privi va zambi. Iar eu voi multumi, plecandu-mi sufletul.
Sunt doar eu cu mine, as putea spune, eu si acel corp rece, ce ar merita macar un ceai cald. Eu si acea insula ce parca ar vrea sa dispara de pe harta unui ocean prea indelung navigat. Nu imi mai simt prezenta. De unde vin atunci, din moment ce nu mai exist? Poate ar trebui sa intreb pe cineva, insa nu zaresc pe nimeni in preajma. Si atunci unde sa ma ascund ca sa nu mai fiu gasita? Stiu, ma amagesc, fiindca nu pot fugi de mine sau de umbra mea.
Sunt tot eu, ma incurajez. Insa mi-e frica sa ma privesc. O sa fiu capabila sa vad dincolo de cele cateva fire albe si de chipul obosit de zgomotul vietii? Voi reusi sa spun "da" celui mai fidel prieten al existentei mele - sufletul? Sau il voi abandona si de data aceasta, amagindu-l cu o noua amanare a unui moment de sinceritate? Imi imaginez o masa si doar doua scaune, pregatite sa ne ofere ospitalitatea necesara regasirii noastre. O lumina difuza, in care prezentele noastre sa se contopeasca intru-un tot unitar al unei armonii firesti. Nu zaresc niciun observator, doar liberul arbitru pare sa fie singura regula ivita parca din ceruri.
Acum va fi altfel, fiindca am inteles ca amanarea nu mai are sens, atat timp cat eu nu ma mai regasesc in aceasta. De ce oare sa mai fug sau sa ma ascund de mine insami? Cat timp sa mai alerg, resemnadu-ma cu iluzia unei posibile victorii a gandurilor mele? Cat timp sa mai neg semnele uzurii mele sufletesti si sa mai accept mutilarea atat de brutala a spiritului printr-o socializare excesiva cu mediul exterior?
Imi asum acest cuvant "socializare", cu riscul de a dezerta din randul celor care au facut din aceasta un scop de a fi, din categoria tuturor celor care nu mai au loc in agenda personala pentru a scrie un lucru extrem de simplu: " intalnire cu mine, timp estimat - nelimitat". Da, am un nou scop: sa renunt la tot ce straluceste doar pentru ca ochii au fost obisnuiti sa focalizeze numai nuantele stridente, sa fiu eu insami - acel amalgam de crezuri si sperante, de fapte inaltatoare si infranari ale derapajelor destinului. Voi fi eu si atat.
Ma voi retrage apoi pe un munte imaginar si voi ramane acolo, cu ochii atintiti spre cer, dar cu privirea gata sa se coboare spre toate acele minunatii pe care noi oamenii am uitat sa le observam, atat de preocupati sa ne cream retele si nu legaturi. Stiu ca poate este prea tarziu, insa eu cred ca daca voi insista, de data aceasta, voi reusi sa am in sfarsit, acea comunicare cu...mine. Iar Cel de Sus, daca ma va privi va zambi. Iar eu voi multumi, plecandu-mi sufletul.