Drumul meu este si al tau, fiindca amandoi l-am ales, inainte ca noi sa stim. Uneori inaintam in acelasi ritm, alteori ne oprim in asteptarea unui semn ca am ajuns. Insa aceasta nu este destinatia finala. Mai trebuie sa mai cautam, nu am aflat decat o mica parte din secretul vietii noastre.
Ne e teama ca ne vom pierde, atat de lunga si ramificata pare cararea pe care pasim. Uneori, nici soarele nu mai reuseste sa ne lumineze drumul si cadem rapusi de caldura sa, fara sa ne mai dorim un deznodamant. Dar iata ca vine noaptea blanda si rece, iar setea noastra de necunoscut se reface, chemata de misterul infinit al intunericului. Devenim noi insine, un praf de stele, raspandit in locuri pe care mintea refuza sa le caute, insa imaginatia nu poate fi lesne amagita cu amorteala unei gandiri, de multe ori limitata de prea mult lumesc.
Pe drum intalnim alti trecatori. Sunt asemeni noua, ii recunosti dupa privirea dornica sa-si gaseasca linistea intr-o taina indelung asteptata. Nu se grabesc, merg in ritmul pe care natura l-a harazit. Pasii lor au lungimi diferite, dar aceasta nu inseamna ca nu au cu totii sanse egale sa ajunga la destinatie. In orice moment se pot intoarce, caci legea liberului arbitru, niciodata nu s-a manifestat mai frumos, in discretia sa.
Daca ar fi atat de simplu, atunci probabil ca am ajunge in acelasi timp cu totii, insa sentimentele noastre difera si tot ele sunt cele care ne determina dimensiunea fiintei, fiindca am ales sa fim ghidati pe acest drum, doar de bataile inimilor. Cat de naivi, egoisti si meschini am fost, crezand ca timpul nu inseamna nimic, daca ne vom folosi de viteza mintii. Ce reprezinta ratiunea in oglinda unui suflet si cat de puternica mai este misiunea sa atunci cand constientizam ca am inaintat fara sa ne gasim cu adevarat calea catre legenda personala?
Suntem fiinte cu slabiciuni si limite, insa aceasta nu este scuza plauzibila, fiindca menirea noastra nu este aceea de a repeta la nesfarsit:"nu stiu". Viata noastra este un ciclu, este ca un cerc care se inchide in acelasi punct in care acestuia i s-a trasat conturul. Este oare greu sa intelegem ca nu am fost facuti ca sa ne cautam defectele, ci ca sa ne descoperim acele trasaturi sufletesti, atat de necesare evolutiei noastre ca specie umana? De ce gresim, acceptand abandonarea in bratele unei fericiri efemere si a unei vieti superficiale? De ce ne abatem de la drumul regasirii noastre?
Drumul catre suflet nu este usor de strabatut, iar daca nu suntem pregatiti sa il parcurgem, nici nu ii vom sesiza existenta. Sa ne inchipuim ca interiorul nostru exista doua fiinte: una ne invita sa cunoastem frumusetea si stralucirea lumii, iar cealalta ne invata sa ne amintim despre o lume al carui mister ne apartine. Careia dintre acestea i-am da ascultare? Atunci cand ne pierdem in detaliile nesigurantei, o voce launtrica ne sopteste cu iubire: "Omule, esti tu, una si aceeasi persoana, nu iti abandona calea devenirii tale, esti foarte aproape sa-ti descoperi unicitatea."
Ne e teama ca ne vom pierde, atat de lunga si ramificata pare cararea pe care pasim. Uneori, nici soarele nu mai reuseste sa ne lumineze drumul si cadem rapusi de caldura sa, fara sa ne mai dorim un deznodamant. Dar iata ca vine noaptea blanda si rece, iar setea noastra de necunoscut se reface, chemata de misterul infinit al intunericului. Devenim noi insine, un praf de stele, raspandit in locuri pe care mintea refuza sa le caute, insa imaginatia nu poate fi lesne amagita cu amorteala unei gandiri, de multe ori limitata de prea mult lumesc.
Pe drum intalnim alti trecatori. Sunt asemeni noua, ii recunosti dupa privirea dornica sa-si gaseasca linistea intr-o taina indelung asteptata. Nu se grabesc, merg in ritmul pe care natura l-a harazit. Pasii lor au lungimi diferite, dar aceasta nu inseamna ca nu au cu totii sanse egale sa ajunga la destinatie. In orice moment se pot intoarce, caci legea liberului arbitru, niciodata nu s-a manifestat mai frumos, in discretia sa.
Daca ar fi atat de simplu, atunci probabil ca am ajunge in acelasi timp cu totii, insa sentimentele noastre difera si tot ele sunt cele care ne determina dimensiunea fiintei, fiindca am ales sa fim ghidati pe acest drum, doar de bataile inimilor. Cat de naivi, egoisti si meschini am fost, crezand ca timpul nu inseamna nimic, daca ne vom folosi de viteza mintii. Ce reprezinta ratiunea in oglinda unui suflet si cat de puternica mai este misiunea sa atunci cand constientizam ca am inaintat fara sa ne gasim cu adevarat calea catre legenda personala?
Suntem fiinte cu slabiciuni si limite, insa aceasta nu este scuza plauzibila, fiindca menirea noastra nu este aceea de a repeta la nesfarsit:"nu stiu". Viata noastra este un ciclu, este ca un cerc care se inchide in acelasi punct in care acestuia i s-a trasat conturul. Este oare greu sa intelegem ca nu am fost facuti ca sa ne cautam defectele, ci ca sa ne descoperim acele trasaturi sufletesti, atat de necesare evolutiei noastre ca specie umana? De ce gresim, acceptand abandonarea in bratele unei fericiri efemere si a unei vieti superficiale? De ce ne abatem de la drumul regasirii noastre?
Drumul catre suflet nu este usor de strabatut, iar daca nu suntem pregatiti sa il parcurgem, nici nu ii vom sesiza existenta. Sa ne inchipuim ca interiorul nostru exista doua fiinte: una ne invita sa cunoastem frumusetea si stralucirea lumii, iar cealalta ne invata sa ne amintim despre o lume al carui mister ne apartine. Careia dintre acestea i-am da ascultare? Atunci cand ne pierdem in detaliile nesigurantei, o voce launtrica ne sopteste cu iubire: "Omule, esti tu, una si aceeasi persoana, nu iti abandona calea devenirii tale, esti foarte aproape sa-ti descoperi unicitatea."