Cand ne nastem, suntem niste fiinte dragalase si neajutorate, cu unica misiune de a percepe treptat, cu ajutorul celor din jur, miracolul vietii. Crestem, strangand un cufar imens de amintiri si acceptand un lung sir de sacrificii, insa nu constientizam ca de fapt renuntam sa ne mai descoperim.Traim cu impresia ca ne mai lipseste ceva, insa atunci cand ne mai trebuie timp ca sa aflam ce, ne lasam distrasi de zgomotul dulce al altor provocari...
Parca am fi prinsi intr-o uriasa plasa, tocmai in acel moment cand eram pregatiti sa pornim la drum. Daca am taia nodurile, am constata ca in zbaterea noastra, am generat ridicarea plasei, la o inaltime ce ne-ar provoca distrugerea. Si atunci, alegem sa privim viata printre ochiurile uriasului invadator, consolandu-ne cu ideea unei panorame splendide a lumii ce isi traieste o viata scaldata discret, in privirea noastra neputinciosa.
Oare unde gresim? Nu ar trebui sa ne zbatem pentru a ne indeplini dorintele? Avem prea multe ambitii si prea putine idealuri? Suntem prea superficiali cu noi insine si cu cei din jur? Ascultam prea putin si vorbim prea mult, fermecati de muzica propriilor povesti? Ne blocam sentimentele, crezand ca le vom putea da drumul atunci cand vom fi pregatiti, insa nu ne dam seama ca nu vom mai fi aceiasi. Sentimentele nu pot fi conservate, caci inima nu suporta temperaturile scazute ale egoismului si nici intemperiile unui suflet zbuciumat de angoase inchipuite. Acea micuta casuta a sufletului, in pulsatia sa, tot spera ca omul ce o gazduieste ii va intelege intr-o zi nobilul mesaj. Este uneori prea tarziu, caci acesta, in goana sa, nu tine cont de intuitie si alearga pana ce se opreste, cu o ultima suflare, ridicand privirea catre cer, zambind straniu cu ochii, neputincios sa mai articuleze cuvintele ce ar fi putut sa-i reveleze taina.
Viata ta sau a mea nu ne apartine in totalitate, insa viata mea nu este o obligatie a ta si reciproca. Vietile noastre si ale semenilor nostri s-au intalnit, fiindca Marele Plan nu ar fi fost perfect. Sa ne intoarcem la uriasa plasa in care inca ne aflam, tristi, cu lacrimi de durere si frustrare. Acum nu ne mai zbatem, fiindca am inteles: suntem unde ar trebui sa ne aflam, nu este o fatalitate ceea ce ni se intampla. Un val de caldura si intelepciune ne-a inconjurat mereu, insa inima noastra abia acum este bucuroasa sa ne reveleze misterul sau: ea bate pentru o noua viata, nu pentru o moarte lenta a sufletului.
Viata ta este insa, o parte din viata mea, fiindca nu as accepta sa traiesc aceasta minunata poveste fara tine, nu as fi eu fara tine, nu as deveni o fiinta desavarsita. Ma hranesc cu energia ta, fiindca si eu ti-am oferit-o pe a mea. Sperantele tale pot fi si ale mele, iar dorintele tale, chiar daca nu imi apartin, le respect, cautarea ta intalnindu-se cu a mea, fiindca suntem la fel: vieti paralele ce isi traiesc chiar in acest moment, misiunea vietii. Poate nici nu te cunosc inca, insa iti simt prezenta, fiindca o bucatica din tine este la mine si de aceea nici nu am simtit cand o parte din mine ti-a fost daruita. Te iubesc, dincolo de granitele trupului si de gandurile fiintei mele. Stiu asta, fiindca inima mea este identica cu a ta, de parca Cineva a stiut ca nu ne-am regasi, daca interiorul fiintelor noastre nu ar crea un intreg.
Viata ta s-a intalnit cu viata mea. Nu este o intamplare, ci o coincidenta pe care trebuie sa o transformam in sincronicitatea lucrurilor marete pe care putem sa le realizam impreuna. Nu este necesar sa ne luptam pentru suprematia meritului reusitei, fiindca suntem o singura fiinta ale carei puteri se combina in identitatea fiintelor noastre, pentru a ne permite sa zburam impreuna in vazduhul fericirii.
De ce sa mai plangem? De ce sa ne risipim timpul, gandindu-ne ca ne-am ratat viata? De ce sa ii invinuim pe ceilalti pentru lipsa de atentie? De ce sa ne dorim mai mult cand ne-am nascut cu destul? De ce sa ne vedem doar defectele, cand acestea pot fi calitati, daca le-am rastalmaci frumusetea in lumina ochilor sufletului nostru? Sunt doar cateva intrebari pe care o sa ni le tot punem, pana cand vom constientiza in sfarsit, ca acestea nu sunt decat un laitmotiv ce ne impiedica sa redevenim Noi.
Atunci cand vei fi singur, drag om, aminteste-ti ca viata ta este o parte din viata mea. La fel voi face si eu. Auzi acel ecou ce se inalta tot mai sus, sperand sa se sparga intelepciunea stelelor? Apartine vocilor sufletelor noastre, unite in frumusetea sansei noastre: VIATA.