Zilele trecute, am fost la circ. Am avut bilete in primele randuri. Te-am recunoscut imediat, chiar daca aveai un numar nou. Aveai acelasi machiaj, numai ca de data aceasta, lacrima era vopsita pe obrazul stang. Nasul era identic. Mare, rotund si rosu, parea ca se zgaltaie intr-un stranut continu, de fiecare data cand topaiai in jurul scenei. Costumul cu galben si albastru, ca un cadou legat cu trei nasturi imensi, parea mai larg pe tine. Ai slabit?
Aceleasi figuri, aceleasi tumbe si acrobatii. Doar cercurile nu mai erau argintii, ci verzi. La un moment dat, am crezut ca ti-ai pierdut un pantof, caci pareai sa schiopatezi, insa nu am observat ca te-ai lovit. Cunosteam reprezentatia si totusi, cumparasem si anul acesta bilete. Oare, de ce?
Am observat multimea, pretutindeni chipuri vesele, entuziasmate de imaginile inedite si prestatia animalelor exotice. Bunicii si parintii acompaniau copiii, grupuri de pitici, veniti cu gradinita, radeau zgomotos si se foiau, parca vrand sa testeze vigilenta educatoarelor. Ce cautam din nou aici, caci nu eram deloc in stare sa ma sincronizez cu valul de energie din sala. Muzica imi parea din ce in ce mai afundata, pana ce la un moment dat nu am mai auzit nimic, decat pocnetul biciului dresorilor, al caror ritm parea ca genereaza dansul trist, al miscarilor bietelor animale.
Dar tu mi-ai captat toata atentia. Erai acelasi si totusi, atat de diferit. Parca te miscai un pic mai greoi, dar aceasta nu-ti diminua farmecul. Toata reprezentatia, am incercat un exercitiu istovitor, de a ghici ce se ascunde sub masca ta. Esti oare femeie sau barbat? Esti tanar sau in varsta? Costumul tau avea acea impenetrabilitate, ce te facea si mai misterios. Oare cum ai fi in viata reala fara acea masca? Esti o persoana deprimata sau vesela?
La un moment dat, am inceput sa inteleg de ce simteam aceasta atractie deosebita. In adancul sufletutului, stiam ca si eu sunt un clovn, iar reprezentatia mea era zilnica, fara pauze intre numere. Da, aceasta era explicatia. De fapt, veneam sa ma vad chiar pe mine, intr-o lumina, in care mi-a trebuit atat amar de timp sa-i disting tonalitatile...
Pentru o secunda imperceptibila in ochii publicului, ai plecat capul, semn ca erai probabil, obosit. Am simtit atunci, multa compasiune. Erai asemenea acelei maimute, albita si cheala de stresul vietii de la circ. Te invarteai in propria cusca, chiar daca o arena nu poate fi denumita in acest mod. M-a durut faptul ca nu puteam sa te imbratisez si sa-ti spun ca si eu simt la fel si poate, si ei, dar ne trebuie mult curaj, ca sa recunoastem...
Am vrut sa cobor pe scena si sa-ti ofer un buchet de flori. Faceai un lucru extraordinar si cu siguranta, nu constientizai. Aduceai speranta de viata pe chipuri palide si posomarate si le transformai ca intr-o scamatorie, in fete vesele si vioaie. Ofereai putin din sufletul tau si nu imi trebuiau ochelari, ca sa observ aceasta. Numai ochii erau ai tai si totusi gesturile tale imprastiau o energie inconfundabila - energia fiintei tale. Am zambit si am multumit tacut, indreptandu-mi privirea catre varful cupolei. Aveam din nou o revelatie: masca trupului, oricate straturi ar avea nu poate incatusa sufletul, caci el razbate, evadeaza gasindu-si cu usurinta drumul, ghidat de un scop atat de maret: iubirea.
Unul dintre nasturi parea ca se desprinde, parca dorea sa te descopere, asa cum esti. Sau poate ca asa era costumul tau. Usor ponosit de atatea spectacole la care fusese martor, era inca indragit de public. Pareai desprins dintr-o carte de colorat, doar ca unui copil i-ar fi fost un pic mai greu sa-ti deseneze conturul fetei. Ma gandeam cat efort depunem in viata reala, in a ne creau o imagine in ochii celorlalti, uneori deformata de ceea ce suntem in realitate. Achizitionam haine scumpe si accesorii rare, cu unicul scop de a ne diferentia, insa repede descoperim ca toate acestea se demodeaza si nu mai sunt suficiente pentru a ne sustine unicitatea. Facem atunci, un pact cu latura materiala a eului nostru, careia ii poruncim sa alunge pentru totdeauna soaptele discrete dar pline de adevar si intelepciune, ale unui suflet inabusit de prea multa falsitate...
Nu am cuvinte sa-ti multumesc, bunule prieten. Cu ajutorul tau, m-am redescoperit si am inteles ca viata noastra este un dar, pe care trebuie sa il ingrijim cum se cuvine. Vine o clipa, ca aceasta, in care spunem "stop" unui lung sir de minciuni si ridicam fiinta noastra la rangul de responsabilitate, si nu de obligatie, caci nicio parodie nu poate dura la nesfarsit.
Viata ta este asemanatoare cu a mea, chipul tau are aceleasi expresii cu al meu, destinul tau poate fi asemanator cu al meu. De ce oare, nu am observat pana acum?