Este o seara frumoasa. Dupa o calatorie de cateva statii cu metroul, parca .nu imi doresc sa ma intorc acasa cu autobuzul. Este o vreme mult prea splendida, chiar daca afara este un vacarm de masini, oameni si mai nou, multe ornamente luminoase, ce prevestesc venirea sarbatorilor de iarna.
A fost o zi foarte solicitanta, cu suisuri si coborasuri, cu multe intrebari "de ce?" si cu foarte putine acceptari ale raspunsurilor "pentru ca". Lumea pare deja conectata la o alta viteza, cea febrei cautarilor cadourilor si a rezolvarii ultimelor sarcini aflate pe lista scurta a datoriilor morale. Pretutindeni,vezi persoane grabite, certate cu ideea de a stagna prea mult intr-un loc, agasant de hotarate in a-si etala cu o rapacitate iesita din comun motive, argumente, cerinte si standarde, de parca o noua specie umana s-ar naste...
Merg, hotarata sa las in urma toata aceasta agitatie ostentativa. Ma intorc din cand in cand si parca as vedea in spatele meu, dara unei umbre atat de dense, de parca toate vocile neintelese ale oamenilor din uriasul labirint al orasului m-ar urmari fara incetare, hotarate sa ma inghita in intimitatea amenintatoare a acestora. Mi se face brusc teama de acest vortex, creat din nimicul miscarii colective, reusind cu greu, sa mai surprind familiaritatea drumului de intoarcere spre casa. Oare este prea TARZIU?
Corpul refuza insa, sa se lase inghitit de gura flamanda a multimii. Ma surprind grabind pasul intr-un ritm incompatibil cu oboseala ce la un moment dat m-a cuprins. Parca as vrea sa alerg, sa zbor, sa ajung mai repede acasa si sa-mi imbratisez copilul, insa mai am de mers... Privesc in urma, niciun autobuz nu razbate printre cardul de masini. Lantul acestora este atat de compact, de parca nu mai exista bulevard, ci doar o imensa banda luminoasa, ca un fascicul al unui progres franat de restrictiile impuse de aglomeratie.
Pe trotuare, cu greu zaresti cateva persoane. Amuzata, imi dau seama ca am inceput sa ma iau la intrecere cu autoturismele,incetinite de ambuteiajul creat. Mica mea victorie este spulberata repede de gandul ca si masinile dar si trecatorii, au aceeasi directie. Unde ne grabim noi oare, din moment ce vom ajunge in acelasi loc? Ma consoleaza ideea ca mergand pe jos, imi pot stabili mult mai usor propriul itinerar, imi pot regla viteza.
Mai este un lucru pe care masinile nu il pot realiza intotdeauna. Trecatorii se pot abate de la drum, pot schimba directia si totusi, sa ajunga la aceeasi destinatie, au mai multe alternative, chiar daca aceasta presupune un efort fizic mai accentuat. Este ca si cum am fi in fata unei bifurcatii de cai si am avea posibilitatea sa schimbam un macaz imaginar, ca intr-un sofisticat labirint de optiuni pe care intotdeauna le-am avut la dispozitie, insa niste uriasi ochelari de cal ne impiedicau sa o facem.
De multe ori, ne aflam in fata unor situatii dificile si aparent fara iesire. Ne surprindem atunci, blamandu-ne existenta, cersind compatimirea si atentia celorlalti. Ne invinovatim pentru situatia creata si ne pedepsim, izolandu-ne de societate si cel mai trist, de noi insine. Ne pierdem in parerile celorlati, ne amagim cu substitutul a ceea ce ar fi trebuit sa cautam mai intai, in interiorul nostru. Cand gasim ceva, il pierdem si reluam mai apoi, si mai inversurnati, sirul cautarilor eternei fericiri. De cate ori ne-am oprit din mers si am facut o revizuire a propriilor optiuni? Oare problemele noastre erau reale sau mintea noastra dorea sa ne tachineze demnitatea fiintei, trimitand-o la coltul inutilitatii?
In ce lume traim? Nu exista probleme, ci doar solutii, pe care nu putem sa le descoperim daca ne oprim la bifurcatie si nu schimbam macazul in diectia pe care intuitia, acea voce a sufletului, ne sopteste sa o urmam. Afara intotdeauna va fi zgomot. Este murmurul neintelegerii, lipsei de armonie si stresului unei vieti pe care noi oamenii, am transformat-o in agitatie.
Schimba macazul, nu este prea tarziu. Exista drumuri mai provocatoare. Exista numai taine ce isi doresc sa le simti prezenta...