Vreau sa ajung la destinatie. Sunt atat de nerabdatoare incat parca si semafoarele s-au lasat intimidate de acest comportament haotic, supunandu-se unei constiinte care iata, azi alearga, fara sa stie ce cauta, de fapt. Privesc ceasul. Am intarziat un pic si constat cu dezamagire ca in fata mea s-a format un sir de fiare pe roti. Si totul parca incetineste. Imi vine sa abandonez masina si sa fug, fiindca mi se pare ca destinatia este aproape. Insa nu am curajul sa-mi abandonez traseul pe care il parcurg zilnic, doar pentru a imbratisa o schimbare si pentru a pierde ierarhia prioritatilor. Asa ca aleg sa astept resemnata eliberarea culoarului de masini.
Ingr-un tarziu, am ajuns unde mi-am propus si nici macar nu am intarziat. Ceea ce nu prevazusem a fost faptul ca planul, chiar daca nu fusese indeplinit conform traseului mintii mele, nu era esuat, ca dovada ca soarta nu-mi fusese potrivnica. Acum constat doar ca ma grabeam, uitand sa iau in calcul acele evenimente ce ar fi putut sa-mi modifice scopul.
De multe ori alergam, renuntand sa mergem. Sacrificiul este imens, fiindca uitam cat de importanti sunt pasii pe care ii facem. Si astfel constatam ca desi am ajuns la destinatie, viata nu a capatat niciun pic de intelepciune, stralucirea sa fiind absenta. Unde am fost pe tot acest parcurs? Cum de am permis privirii sa se focuseze catre un obiectiv atat de jos? Si oare de ce soarele nu ne-a strapuns suficient de tare, astfel incat ratiunea noastra sa fie orbita de frumusetile popasurilor vietii?
Preferam sa nu ramanem pe loc, fiindca am stagna. Ne pasa de imaginea noastra in ochii altora, insa ne negam cel mai important statut: acela de oameni aflati vesnic in cautarea miracolului vietii. Uneori ne mai poticnim in micimea propriilor idealuri. Poate din prea multa lasitate nu recunoastem acest fapt si cautam scuze, motivand ca in drumul nostru am intalnit bariere imposibil de strabatut. Devenim astfel vicitmele naive ale propriilor himere.
Timpul trece din nou, uneori cu viteza unui supersonic ce incearca sa ne surprinda lacrimi fine de regret. Alteori, minutele sunt atat de chinuitoare, incat aceasta durere o transformam in regrete cristalizate. Ne simtim prinsi in propriile bariere si ne trezim aruncati intr-o grota creata de acele simturi dezlantuite de cea din urma demnitate a acestora. Si atunci ne dorim sa ne paralizam aceasta razvratire a sufletului, pedepsindu-ne cu imaginea propriei captivitati.
Unde sunt aceste bariere? Eu nu le vad. Nu cred in principii. Nici macar in promisiuni. Sper insa din toata inima, in angajamente pentru o viata fara regrete, ci doar cu zile din care sa ma hranesc cu invatamintele inteleptilor si cu nopti in care sa visez la viata Nu imi doresc o evolutie a mintii, ci o ascensiune a sufletului. Simt ca este momentul in care trebuie sa las timpul sa-si faca lucrarea - cu ciclicitatea sa sa schimbe doar pentru a ne transforma in fiinte mai bune, nu neaparat mai eficiente.
Inima mea a batut azi cu putere din mai multe considerente. Fiindca am alergat, supunand-o la efortul nemeritat de a pompa mai mult sange. Fiindca nu mi-am mai negat emotiile, aceasta aratandu-si maretia celui mai nobil sentiment din care este plamadita. Fiindca am sperat ca pot, prin bataile inimii mele sa schimb ritmul zbuciumat al lumii. In stanga mea, lumina discreta a soarelui care apune imi sopteste suav ca nu trebuie sa renunt la ceea ce cred. In dreapta mea, minunile tehnicii moderne vor sa ma convinga de rigorile obligatiilor. In centru sunt eu, o fiinta care nu crede in bariere.
Ingr-un tarziu, am ajuns unde mi-am propus si nici macar nu am intarziat. Ceea ce nu prevazusem a fost faptul ca planul, chiar daca nu fusese indeplinit conform traseului mintii mele, nu era esuat, ca dovada ca soarta nu-mi fusese potrivnica. Acum constat doar ca ma grabeam, uitand sa iau in calcul acele evenimente ce ar fi putut sa-mi modifice scopul.
De multe ori alergam, renuntand sa mergem. Sacrificiul este imens, fiindca uitam cat de importanti sunt pasii pe care ii facem. Si astfel constatam ca desi am ajuns la destinatie, viata nu a capatat niciun pic de intelepciune, stralucirea sa fiind absenta. Unde am fost pe tot acest parcurs? Cum de am permis privirii sa se focuseze catre un obiectiv atat de jos? Si oare de ce soarele nu ne-a strapuns suficient de tare, astfel incat ratiunea noastra sa fie orbita de frumusetile popasurilor vietii?
Preferam sa nu ramanem pe loc, fiindca am stagna. Ne pasa de imaginea noastra in ochii altora, insa ne negam cel mai important statut: acela de oameni aflati vesnic in cautarea miracolului vietii. Uneori ne mai poticnim in micimea propriilor idealuri. Poate din prea multa lasitate nu recunoastem acest fapt si cautam scuze, motivand ca in drumul nostru am intalnit bariere imposibil de strabatut. Devenim astfel vicitmele naive ale propriilor himere.
Timpul trece din nou, uneori cu viteza unui supersonic ce incearca sa ne surprinda lacrimi fine de regret. Alteori, minutele sunt atat de chinuitoare, incat aceasta durere o transformam in regrete cristalizate. Ne simtim prinsi in propriile bariere si ne trezim aruncati intr-o grota creata de acele simturi dezlantuite de cea din urma demnitate a acestora. Si atunci ne dorim sa ne paralizam aceasta razvratire a sufletului, pedepsindu-ne cu imaginea propriei captivitati.
Unde sunt aceste bariere? Eu nu le vad. Nu cred in principii. Nici macar in promisiuni. Sper insa din toata inima, in angajamente pentru o viata fara regrete, ci doar cu zile din care sa ma hranesc cu invatamintele inteleptilor si cu nopti in care sa visez la viata Nu imi doresc o evolutie a mintii, ci o ascensiune a sufletului. Simt ca este momentul in care trebuie sa las timpul sa-si faca lucrarea - cu ciclicitatea sa sa schimbe doar pentru a ne transforma in fiinte mai bune, nu neaparat mai eficiente.
Inima mea a batut azi cu putere din mai multe considerente. Fiindca am alergat, supunand-o la efortul nemeritat de a pompa mai mult sange. Fiindca nu mi-am mai negat emotiile, aceasta aratandu-si maretia celui mai nobil sentiment din care este plamadita. Fiindca am sperat ca pot, prin bataile inimii mele sa schimb ritmul zbuciumat al lumii. In stanga mea, lumina discreta a soarelui care apune imi sopteste suav ca nu trebuie sa renunt la ceea ce cred. In dreapta mea, minunile tehnicii moderne vor sa ma convinga de rigorile obligatiilor. In centru sunt eu, o fiinta care nu crede in bariere.