Iubirea este ca un spic de grau care creste, inaltandu-se spre cer si unduindu-si trupul in bataia vantului. Uneori, secerisul il rapune nemilos la pamant. Fina impletitura de seminte se distruge, asemenea unui sirag subred de margele. Alteori, pasarile si daunatorii ii rapesc frumusetea, alterandu-i ireversibil esenta. Insa unele seminte scapa. Ignorand patimi nevazute, se afunda in pamant cu hotarare, asteptand rabdatoare vremea unor alte spice de grau. Caci iubirea ne inalta, ne transforma si ne provoaca sa privim dincolo de iluzia infrangerii si distrugerii. Iubirea adevarata rezista cu un singur scop: pentru a renaste.
Iubirea este ca un copil nevinovat. Ea nu gandeste si nu isi face planuri pentru a cuceri. Ea traieste in fiecare secunda, ascultand muzica batailor inimii. Se ascunde feciorelnic atunci cand ritmul inimii este alert si se lasa admirata in splendoarea sa plina de candoare atunci cand simte increderea unui nou inceput. Iubirea nu minte, fiindca frecventa sa este cu totul alta decat cea a gandurilor inselatoare. Si poate de aceea pare atat de vunerabila si de fragila, fiindca prezenta sa este atat de fireasca, nicidecum boema.
Iubirea nu este un pact si nici macar un juramant. O gasim intr-un colt ascuns al inimii, asteptandu-ne sa-i deschidem poarta sufletului. De multe ori, o ferecam fara mila, preferand sa ne instrainam de ea, de teama sa nu fim considerati prea slabi. Dar umbra sa este insasi viata. Si astfel, alergand pe drumul vietii, la un moment dat obosim, pierzandu-ne puterea. Si atunci ne lepadam de haina propriului gardian si ne inchinam umili, protectoarei noastre: iubirea.
Iubirea este ca un inger. Nu are prezenta. Poate fi doar simtita. Si tocmai cand am crezut ca am pierdut-o, fiindca ne-am lasat amagiti de patima, ea accepta sa se lase traita. Renunta la aripile sale si la aspectul serafic si ramane cu noi pentru totdeauna.
Atat de mare este iubirea si atat de mici suntem noi, oamenii...