Ne luptam pentru viata. Facem pariu cu viata. Ne neglijam viata. Ne blamam viata. Si fara sa ne dam seama, viata a devenit un cliseu, fiindca am acceptat sa ne traiasca.
Nu ne traim viata. Uneori, din teama de a fi respinsi pentru ceea ce ne dorim sa fim. Alteori, fiindca nu avem puterea sa ne asumam verticalitatea propriilor decizii. Iar timpul trece, amintindu-ne ca acul cronometrului vietii se va opri la un moment dat.
Dar ce este viata? Este un drept? Este un chin? Este oare un privilegiu? Cu siguranta, nu vom ajunge la un numitor comun pentru a descrie acest unic miracol pe care il traim cu totii: viata.
Viata este un dar, facut unui suflet calator. Este sansa pe care acesta o are pentru a renunta la ideea ca este un proscris. Viata este pur si simplu, experienta prin care sufletul retrogradat pe Pamant la statutul de discipol, se inalta treptat reinvatand si reasimiland lectia iubirii.
Viata nu este. Viata este si atat. Sau altfel spus, viata este completa atat prin ceea ce ii lipseste cat si prin ceea ce ii prisoseste. Nu exista o parte plina a vietii sau una goala, fiindca perfectiunea sa este data in egala masura si de substanta sa, adica de invataturile sale, cat si de vidul sau, reprezentat de idealuri. Iar echilibrul sau sta in convingerile noastre, ale celor care o traim si o slavim prin faptele noastre.
Poate ca viata este ca un balon, dar care in loc sa pluteasca spre cer, se incapataneaza sa-si admire umbra pe pamant, inrobit de un presupus ideal de frumusete. Si cat de usor si gratios ar fi acest balon daca ar accepta simplitatea si modestia. Si astfel viata ne este doar sortita, cu toate ca in taina, visam la un destin...
Si totusi viata nu ne traieste in intregime, caci balonul sau este strans legat cu un fir, cel al credintei ca omul este mai mult decat o gazda docila, iar viata sa un parazit perfid.
Si astfel, uneori privind spre cer, uitam pentru o clipa de umbra noastra si ne inaltam smeriti privirea spre Marea Taina a Vietii.