Viata este la fel de simpla ca o linie trasata in graba de un copil. Doar noi o ridicam rangul de arta abstracta, smulgandu-i frumusetea si distrugandu-i ireversibil puritatea esentei sale.
Poate ca aceasta este si misiunea noastra, sa invatam sa ne recalibram existenta cat mai aproape de esenta sa. Insa noi nu facem decat sa ne taram cu lasitate, privindu-ne jalnica umbra a spatiului ingust al fiintei. Iar Cerul ne implora si suspina dupa o singura privire a izbavirii noastre...
Este adevarat. Nu ne-am nascut cu stiinta depistarii miezului vietii. Asemenea unor copii strengari, crestem anevoios si fara sarg. Suntem atat de plictisiti incat am uitat pana si de noi. Iar aceasta comoditate isi are pretul sau. Tecerea anilor, in loc sa ne imbogateasca sufleteste, ne sluteste gandirea, transformandu-ne in tradatorii propriului destin.
Suntem niste bieti naivi. Inca mai credem in mitul perfectiunii noastre. Si poate de aceea, destinul la un moment dat ne pedepseste, transformandu-ne in sclavii propriilor sentimente.
Blestemul dorintei nu ne-a parasit. Mintea inca mai suspina in secret dupa gustul dulce-amar al patimilor. Caci care trup infierat de mandrie, nu ar dori sa se scalde in slava desarta a egoismului vietii? Asa ca antifonam zgomotul ploii sarate a lacrimilor constiintei, chicotind perfid si judecandu-ne stramb semenii.
La ub moment dat acest joc ne oboseste. Zgomotul trepidatiei gandurilor dispare, lasand locul virtutii regasirii simplitatii vietii.