A fost odata un paianjen vestit in lumea arahnidelor, fiindca panza sa era din fire de aur. Insusi acesta avea o infatisare diferita fata de tovarasii sai. Corpul ii radia atat de puternic, incat ziua era aproape imposibil sa privesti in directia copacului unde salasluia. Pe spate avea o cruce de culoare alba. Aceasta era singura care nu stralucea, insa era aproape imperceptibila, asa ca paianjenul o ignora, considerand-o un defect minor. Mandru de infatisarea sa, nu ezita nicio clipa sa-si etaleze frumusetea. Mai mult, panza sa era unica. Geometria ochiurilor sale te ducea cu gandul la un tinut de basm.
Luminozitatea sa, desi ii conferea un statut special, ii crea insa si multe disconforturi. Fiind usor observabil, nicio gaza nu cadea in plasa sa. Ceilalti paianjeni, considerandu-l un ciudat al speciei sale , fugisera catre alte zari. Si toate acestea il intristau tare mult pe micutul nostru. Desi era cel mai frumos, nimeni nu il agrea. Suferea mult, in special din pricina singuratatii la care fusese condamnat pe nedrept.
Cu toate ca traia intr-o izolare deplina, isi facuse un singur prieten: soarele. Numai acesta stralucea la fel de puternic. Toata ziua muncea cu sarg la panza sa, avand drept sfatuitor mingea uriasa, care cu reflexiile sale, contibuia tacit la desavarsirea lucrarii.
Panza avea un dezavantaj major. Firul din aur nu era deloc rezistent. Se rupea foarte usor la prima rafala de vant. Eroul nostru era nevoit sa-si recladeasca panza de nenumarate ori. Avea insa un talent aparte. Tesaturile deveneau pe zi ce trece si mai spectaculoase. Desi era foarte mandru, micul constructor era foarte staruitor si harnic. Insa din pacate, nu constientiza faptul ca ambitia era cea care il motiva sa mearga mai departe, nicidecum dorinta de a crea o lucrare care sa infrumuseteze pur si simplu natura.
Poate de aceea vantul ii dadea lectia infrangerii, ori de cate ori avea ocazia. Insa paianjenul nu avea cum sa inteleaga acest lucru. El traia pentru a-si admira stralucirea si se consola cu asteptarea unor vremuri in care avea sa devina regele suratelor sale.
Si toate acestea s-au intamplat pana intr-o noapte, cand a avut un vis. Soarele ii promitea ca daca va accepta sa isi piarda stralucirea corpului si a firului devenind astfel, un paianjen comun, va fi acceptat de comunitatea sa si nu se va mai simti trist. In somn, a acceptat. A doua zi, cand s-a trezit, corpul sau era negru iar firul panzei devenise transparent. Un singur detaliu ramasese intact, crucea sa mult mai vizibila acum, din pricina contrastului.
Nu a trecut mult timp si copacul aproape ca a devenit neincapator. Semana cu un urias stup cu un zumzait pe mai multe voci. Pe alocuri, crengile erau impodobite in chip maiastru cu panze ce constituiau adevarate opere de arta. Iar ciripitul pasarelor desavarsea corul gazelor. In anumite momente ale zilei copacul imprumuta fara sa stie, aspectul unui inger, care veghea prin aripile tesute din panze de paianjen, ca in acel tinut sa domneasca pacea si armonia. Mandria si ambitia au disparut pentru totdeauna, facand loc darniciei si cooperarii intre specii.
Cat despre paianjenul nostru, acesta era de nerecunoscut. In noaptea visului, Dumnezeu cu blandetea Sa, ii daduse lectia smereniei. Si poate de aceea, in semn de pretuire pentru stradania sa, ii pastrase crucea pe trupul plapand si il facuse sa constientizeze astfel, frumusetea divina.