Atunci cand Dumnezeu le-a hotarat existenta, le -a acordat oamenilor dreptul de a alege daca doresc sa fie actori pe scena vietii sau doar spectatori. Si astfel acestia, bucurandu-se de liberul arbitru, si-au regizat spectacolele in tonurile pe care le-au considerat cele mai potrivite.
Pe masura ce o reprezentatie se termina, incepea alta, actorii si spectatorii inversand pozitiile intr-un ritm constant si previzibil. Nu existau disensiuni intre acestia, fiecare asimilandu-si foarte bine rolul. Retragerea de pe scena se realiza in momentul in care actorii considerau ca misiunea lor fusese indeplinita. Cei care le urmau, nu numai ca aveau cunostinte despre rolurile respective, insa le si imbogateau continutul.
Cu timpul, scena a devenit neincapatoare. Tot mai multi oameni isi doreau sa fie actori, in detrimentul numarului de spectatori. Reprezentatia devenise interminabila iar interventiile actorilor erau din ce in ce mai neinspirate. Au aparut neintelegerile si luptele pentru recastigarea rolurile. Treptat, ravna lor s-a transformat in competitie si dorinta pentru putere.
Acela a fost momentul in care Marele Regizor a intervenit si a aruncat asupra scenei lor, o ploaie deasa. Dorind sa se adaposteasca, ambele categorii de oameni s-au retras in coltul cel mai indepartat al salii, uitandu-si rolurile si abandonandu-si lupta.
Ploaia nu a durat foarte mult, insa un timp suficient de potrivit incat oamenii sa realizeze ca toate actiunile lor de pana atunci, nu fusesera decat niste niste incercari, nicidecum niste realizari. Si pentru acea revelatie, Dumnezeu i-a rasplatit, trimitandu-le pe scena, un arc urias de lumina, in culori incantatoare. Si oamenii nu si-au mai dorit sa fie actori, ci doar spectatori ai unei reprezentantii unice.
Sufletele noastre poarta in memorie si astazi, aceasta intamplare. De aceea, ori de cate ori suprindem un curcubeu pe cer, ne inchipuim ca Dumnezeu ne-a inteles stradania si ne-a rasplatit incercarea de a fi mai buni, trimitandu-ne o mangaiere de lumina, ca semn de mantuire.