Uneori, ne dorim sa plangem si nu reusim. Sufletul este atat de inchistat incat altii nu reusesc sa ne citeasca pe chip decat frustrarea. Iar superficialitatea lor, de cele mai multe ori generata de necunoastere, ne indeparteaza si mai tare de zgomotul trecator al lumii.
In acele momente, ne rugam sa ploua, ca sa alergam prin finele picaturi si sa imprumutam lacrimi. Si chiar daca este doar un joc copilaresc, in acele momente ne simtim intelesi macar de cineva, de ploaia care nu ne judeca si nu ne considera niste proscrisi.
Insa ploaia la un moment dat se opreste. Uneori, mult prea devreme pentru ca inima sa-si stinga tristetea. Alteori, mult prea tarziu, cand ne-am dori ca soarele sa ne lumineze chipurile scapate de amorteala amintirilor.
Si astfel, ploaia capata valenta unui destin nescris. Se transforma intr-o mangaiere blanda si rece, atunci cand sufletul implora sa-si verse lacrimile de durere. Apoi ne indeamna sa ne adapostim, pentru a constientiza ca de fapt protectia este o alegerea a noastra si nu un privilegiu.
Chiar si ploaia are la randul sau, propria poveste de tristete. Cadenta picaturilor sale difera. Se poate dezlantui ca un razvratit al soartei sau din contra, se supune cu evlavie unei simfonii celeste.
Ploaia si lacrimile sunt la fel. Nu numai fiindca sunt doua fluide cu componenta asemanatoare, ci pentru ca acestea izvorasc din aceeasi sursa. Atunci cand plangem ne lasam sufletele sa se reintoarca fie si pentru o clipa in Ceruri. In acele momente, ne recunoatem slabiciunile si devenim umili si recunoscatori. Dumnezeu observa stradania noastra, daruindu-ne ploaia lacrimilor.