Sursa fotografie: Pixabay
Taietorii de lemne au cea mai grea misiune. In aparenta tacere a copacilor, ei trebuie sa decida care dintre acestia isi vor intrerupe ciclul de viata. Nu este usor sa rapui in numai cateva minute, semetia secularilor tovarasi.
Uneori, in linistea nobila a desisului, mai patrund si oameni care nu respecta legea nescrisa a padurii, alegand sa mutileze ireversibil un intreg lant trofic. Pentru aceia, nu exista legi mai patrunzatoare decat socoteala pe care la un moment dat o vor da din punct de vedere moral.
Intr-o zi, un taietor de lemne responsabil a gasit in drumul sau un copac traznit. Inca isi mai pastra verticalitatea, cu toate ca mijlocul sau era frant. Arata ca un "v" urias, in adancitura sa aflandu-se parca toata seva memoriei omenirii. A hotarat ca acela era momentul in care sa ii dea alta utilitate, asa ca l-a taiat. L-a pus in caruta si a plecat in sat.
Ajuns acasa, a taiat marunt copacul si l-a sortat pe categorii. un singur bustean i-a atras atentia. Acesta, nu numai ca era deosebit de drept si de simetric, insa purta in centrul sau, semnul divin al unei cruci perfecte. Se parea ca natura insasi, marcase acel copac, ocrotindu-l de-a lungul vremii de pofta nesabuita a omului de a distruge tot ce il inconjoara.
A luat busteanul si l-a asezat langa el, cu intentia de a-l ciopli la baza, pentru a-i face un suport si a-l aseza la poarta casei sale. Lemnul insa, refuza sa fie prelucrat. Atunci a facut un soclu din pietre si a asezat cu grija acel semn, venit parca de la Dumnezeu. S-a inchinat si si-a facut semnul crucii. Apoi s-a gandit ca poate fusese asa cum a dorit Dumnezeu: lemnul divin trebuia asezat pe pietrele incercarilor date oamenilor, ca semn de izbanda in lupta cu tot ce ne indeparteaza de El.
Casa sa a devenit mai apoi locul unde satenii se opreau si se inchinau, aducandu-si aminte de credinta lor, pe care de multe ori o abandonau, scuzandu-se ca nu au timp, fiindca taiau prea multe lemne.
Aceasta a fost prima troita. Apoi au aparut si altele, de regula asezate la raspantii de drumuri, pe care omul mai apoi, le-a infrumusetat si le-a stilizat, transformandu-le in adevarate altare de inchinaciune.
Astazi, mai ales pe drumurile rurale, observam din ce in ce mai multe troite. Acestea sunt frumos impodobite cu stergare si iconite, devenind locurile unde oamenii isi aduc aminte, fie si pentru o clipa, de smerenia care ii apropie de Dumnezeu. Iar semnul crucii se face, ori de cate ori, uitam sau ne indoim de menirea noastra divina.
Taietorii de lemne au cea mai grea misiune. In aparenta tacere a copacilor, ei trebuie sa decida care dintre acestia isi vor intrerupe ciclul de viata. Nu este usor sa rapui in numai cateva minute, semetia secularilor tovarasi.
Uneori, in linistea nobila a desisului, mai patrund si oameni care nu respecta legea nescrisa a padurii, alegand sa mutileze ireversibil un intreg lant trofic. Pentru aceia, nu exista legi mai patrunzatoare decat socoteala pe care la un moment dat o vor da din punct de vedere moral.
Intr-o zi, un taietor de lemne responsabil a gasit in drumul sau un copac traznit. Inca isi mai pastra verticalitatea, cu toate ca mijlocul sau era frant. Arata ca un "v" urias, in adancitura sa aflandu-se parca toata seva memoriei omenirii. A hotarat ca acela era momentul in care sa ii dea alta utilitate, asa ca l-a taiat. L-a pus in caruta si a plecat in sat.
Ajuns acasa, a taiat marunt copacul si l-a sortat pe categorii. un singur bustean i-a atras atentia. Acesta, nu numai ca era deosebit de drept si de simetric, insa purta in centrul sau, semnul divin al unei cruci perfecte. Se parea ca natura insasi, marcase acel copac, ocrotindu-l de-a lungul vremii de pofta nesabuita a omului de a distruge tot ce il inconjoara.
A luat busteanul si l-a asezat langa el, cu intentia de a-l ciopli la baza, pentru a-i face un suport si a-l aseza la poarta casei sale. Lemnul insa, refuza sa fie prelucrat. Atunci a facut un soclu din pietre si a asezat cu grija acel semn, venit parca de la Dumnezeu. S-a inchinat si si-a facut semnul crucii. Apoi s-a gandit ca poate fusese asa cum a dorit Dumnezeu: lemnul divin trebuia asezat pe pietrele incercarilor date oamenilor, ca semn de izbanda in lupta cu tot ce ne indeparteaza de El.
Casa sa a devenit mai apoi locul unde satenii se opreau si se inchinau, aducandu-si aminte de credinta lor, pe care de multe ori o abandonau, scuzandu-se ca nu au timp, fiindca taiau prea multe lemne.
Aceasta a fost prima troita. Apoi au aparut si altele, de regula asezate la raspantii de drumuri, pe care omul mai apoi, le-a infrumusetat si le-a stilizat, transformandu-le in adevarate altare de inchinaciune.
Astazi, mai ales pe drumurile rurale, observam din ce in ce mai multe troite. Acestea sunt frumos impodobite cu stergare si iconite, devenind locurile unde oamenii isi aduc aminte, fie si pentru o clipa, de smerenia care ii apropie de Dumnezeu. Iar semnul crucii se face, ori de cate ori, uitam sau ne indoim de menirea noastra divina.