A fost odata o cartita foarte harnica. Sapa fara incetare metri intregi de galerie cu un zel extraordinar. Si daca nu ar fi fost doar un mamifer paros si cu unghii lungi, ai fi crezut ca este vreun arhelog pasionat, in cautare de noi vestigii.
Intr-o zi, si-a scos pentru o clipa capul prin musuroiul de pamant. Sufla un vant rece de toamna, semn ca frigul avea sa-si faca aparitia in curand. Ochii mici nu au putut suporta lumina pala, asa ca s-a retras docila in intunericul pamantului.
Speriata de aerul rece care o urmarea pana si in tunelurile sale, s-a hotarat sa sape si mai adanc. Nu ii placea deloc temperatura scazuta. In plus, inghitise toate ramele din acel perimetru si foamea o chinuia cumplit. Cu ghearele sale lungi a coborat pana cand a dat de o uriasa formatiune de piatra. Era clar ca nu mai putea inainta, asa ca s-a hotarat sa se ridice din nou spre suprafata.
Intre-timp iarna sosise. Aproape ca i-a degerat nasul cand a vrut sa tasneasca prin zapada inghetata. Speriata si dezamagita, a hotarat sa coboare din nou, de data aceasta alegand un alt traseu pentru saparea galeriei. Si inca mai sapa si azi, in speranta ca la un moment dat va da peste o sursa inepuizabila de hrana si chinul muncii sale se va sfarsi.
Am intalnit un om care se asemana cu cartita din poveste. Satul sa tot inainteze pe drumul vietii sale fiindca i se parea prea searbada, a decis la un moment dat sa se opreasca. A gasit un popas si inceput sa sape, cu acea fervoare a cautatorilor de comori. Dar timpul trecea si omul nu gasea nimic, constatand cu tristete ca de fapt se afundase in propria neglijenta de sine.
A sapat atat de adanc, incat pana la urma s-a pierdut in intunericul gandirii sale. A inaintat cu o asemenea viteza, incat nu a avut timp sa observe ca pe masura ce se afunda isi pierdea treptat cojoacele mandriei, ambitiei, avaritiei, lasitatii si egoismului. La un moment dat, satul sa sape in subteranul fricilor si prejudecatilor sale, a hotarat sa se intoarca catre lumina de la suprafata.
Pe drum si-a intalnit defectele si patimile. Era atat trist si lipsit de vlaga. A cazut, rapus de propria indolenta. Cu toate ca lumina soarelui deja se zarea, nu mai avea putere si nici vointa. Asa ca a preferat sa zaca, in asteptarea unei judecati sau a unui verdict al faptelor sale. De fapt, nu stia ce este lupta. Pana in acel moment al vietii sale avusese parte doar de victorii imediate, fara sacrificii si fara efort.
A fost pentru prima oara cand a plans, asteptandu-si umil sfarsitul in groapa propriei lacomii. Si atunci s-a intamplat un miracol. Lacrimile sale i-au demonstrat ca era inca viu si ca simte. Si ploaia aceea deasa izvorata din durere si din umilinta a avut puterea de a-l ridica catre suprafata. Si astfel s-a sfarsit si istovitoarea sa introspectie.
Cand s-a trezit, soarele predase deja stafeta. Si cu toate acestea, noaptea cu perdeaua sa de stele, raspandea suficienta lumina. Omul nostru s-a ridicat, s-a inchinat si a multumit pentru acea zi plina de intelepciune.