Omul este ca o sabie. In numele idealurilor sale isi sacrifica sufletul, infigandu-si taisul in locul unde se simte cu adevarat viu. Apoi, tot restul vietii sale, se taraste catre o destinatie numai de el stiuta invocand, implorand, tanjind si uneori, chiar blestemand.
Desi este dura aceasta descriere, cum poate fi altfel zugravit destinul omului decat in propriile culori ale nemultumirii si frustrarii sale?
Omul, singura fiinta inzestrata cu ratiune alege de cele mai multe ori sa se joace cu constiinta sa si sa o analizeze pe toate fatetele, pretinzand ca este un filozof priceput. Uita ca singurul care ii masoara umbra faptelor sale este Cel care inca il priveste din inaltimea Sa, cu multa ingaduinta si cu o infinita iubire.
Omul s-a nascut cu un scop mult mai maret decat cel al satisfacerii placerilor sale. Insa, in drumul sau imprastiat, ignora faptul ca a fost o stea cazatoare, refuzandu-si lumina inca arzatoare. La un moment se plictiseste de toata aceasta viata searbada si declara ca s-a maturizat. Si fiindca este uneori mult prea naiv si usor de manipulat, in loc sa-si construiasca o scara a mantuirii sale, prefera doar o scala subreda intitulata: emancipare.
Nu toti oamenii isi uita amintirile despre adevarata misiune a vietii. In multimea de persoane, estompata de nazuinte superficiale, se disting micute puncte stralucitoare, ca niste stele mergatoare. In ele Lumina nu s-a stins si in ciuda gurilor clevetitoare, isi continua smerite drumul, alungandu-si desertaciunea gandurilor cu rugaciunea calda a inimii.
Si astfel, daca pe cer exista stele cazatoare, Pamantul a fost binecuvantat cu stele mergatoare din care se vor naste apoi, cele nemuritoare. Si poate de aceea, in noptile senine, cerul este atat de stralucitor...