Cat de usor ne descotorosim de hainele care nu mai sunt in trend. Cat de responsabil reciclam hartia si plasticul. As spune ca ne-am descoperit o vocatie ascunsa - aceea de gestionar al propriilor noastre lucruri. Ma feresc utilizez termenul de "organizator", fiindca viata oricat ne-am stradui, nu putem sa o prindem in ramele unor procese si etape, si tocmai de aceea si pare uneori, un proiect neterminat.
Da, categoric suntem cei mai destoinici paznici ai agoniselii noastre, singurii contabili cu norma intreaga dispusi sa-si monitorizeze contul materialitatii la orice ora. Chiar, oare cate stele sunt pe cer? O intrebare grea, insa mai bine haideti sa vedem cate achizitii am putea face in scurtul nostru drum, parcurs cu pasi uneori mult prea rapizi.
Captam incredere si iubire de la cei care ne sunt alaturi, devenind astfel o parte din umbra noastra si complici la existenta noastra. Am obtinut astfel, accesul la cel mai de pret capital pe care destinul inca ni-l mai ofera cu darnicie, iar noi inca ne mai incapatanam sa ne mai dorim si altceva, convinsi fiind ca nu suntem completi, daca nu mai adaugam in cuierul vietii si alte substitute.
Ne mandrim cu o avutie materiala ale carei dimensiuni sunt relative si atat de volatile, ca dansul valurilor unui ocean, atunci cand se sparg de tarm. Si din acest punct incepe calvarul existential al unei curse contra cronometru. Se nasc termenii de comparatie, se inventeaza notiuni abstracte despre cel mai eficient mod de a ne spori averea sau macar de a o mentine in acelasi ritm cu inflatia inchipuita de multi dintre noi, ca avand o dimensiunile apocaliptice ale unui posibil faliment personal.
Ne laudam cu o familie cu atat mai frumoasa, cu cat este mai numeroasa. Masuram realizarile acesteia in momentele de mandrie pe care ego-ul nostru le traieste ca pe o mare sarbatoare a triumfului sau. Diplomele, premiile, trofeele devin simbolurile a ceea ce noi credem ca am creat dand viata unor fapturi cu nume de copil. Principiile educationale devin legi, iar noi ne transformam treptat in stapani cu drept de a modela asupritor micutele suflete nevinovate sa se fi nascut intr-o astfel de lume pe care iata, noi ne inchipuim ca o construim corect pentru ei.
Ne etalam aspectul exterior pe care il accesorizam de mullte ori, excesiv. Fara sa vrem, devenim victimele unor idealuri exagerate de frumusete, insusindu-ne modele de viata care nu ne apartin sau nu ni se potrivesc. Insa societatea nu are timp sa ne astepte. Amprenta sa aproape ca ne-ar strivi fara nicio urma de remuscare, daca am indrazni sa ne impotrivim tendintelor sale si mofturilor transformate peste noapte in mode. Si astfel, dorintele noastre sunt aplatizate pana la disparitia lor, fiind inlocuite de sperante desarte de mai bine ale unei civilizatii care isi rateaza treptat sansa unica de individualitate.
Ceea ce noi am strans in tolba vietii, toata aceasta "agoniseala" de lucruri, sentimente si persoane, ne impiedica sa fim noi, cei de acum, deschisi la miracolul din prezent. Chiar daca acestea ne definesc trecutul, istoria ar trebui abandonata, daca vrem sa ne regasim. Nu exista un moment mai prielnic sa o facem decat atunci cand constientizam ca toate resursele sunt de fapt in interiorul fiintei noastre, fiindca noi suntem receptorii propriilor trairi si emitatorii unei iubiri ce ne poate transforma propriul univers.
Abandoneaza-ti istoria, intr-o clipa inconstienta si vei vedea ca vei descoperi ceea ce ai cautat cu sarg atat de mult timp: o fiinta speciala care iti zambeste si te iubeste, atat cat si tu sa o iubesti pe ea. Iar fiinta aceasta minunata esti tu, chiar tu.
Da, categoric suntem cei mai destoinici paznici ai agoniselii noastre, singurii contabili cu norma intreaga dispusi sa-si monitorizeze contul materialitatii la orice ora. Chiar, oare cate stele sunt pe cer? O intrebare grea, insa mai bine haideti sa vedem cate achizitii am putea face in scurtul nostru drum, parcurs cu pasi uneori mult prea rapizi.
Captam incredere si iubire de la cei care ne sunt alaturi, devenind astfel o parte din umbra noastra si complici la existenta noastra. Am obtinut astfel, accesul la cel mai de pret capital pe care destinul inca ni-l mai ofera cu darnicie, iar noi inca ne mai incapatanam sa ne mai dorim si altceva, convinsi fiind ca nu suntem completi, daca nu mai adaugam in cuierul vietii si alte substitute.
Ne mandrim cu o avutie materiala ale carei dimensiuni sunt relative si atat de volatile, ca dansul valurilor unui ocean, atunci cand se sparg de tarm. Si din acest punct incepe calvarul existential al unei curse contra cronometru. Se nasc termenii de comparatie, se inventeaza notiuni abstracte despre cel mai eficient mod de a ne spori averea sau macar de a o mentine in acelasi ritm cu inflatia inchipuita de multi dintre noi, ca avand o dimensiunile apocaliptice ale unui posibil faliment personal.
Ne laudam cu o familie cu atat mai frumoasa, cu cat este mai numeroasa. Masuram realizarile acesteia in momentele de mandrie pe care ego-ul nostru le traieste ca pe o mare sarbatoare a triumfului sau. Diplomele, premiile, trofeele devin simbolurile a ceea ce noi credem ca am creat dand viata unor fapturi cu nume de copil. Principiile educationale devin legi, iar noi ne transformam treptat in stapani cu drept de a modela asupritor micutele suflete nevinovate sa se fi nascut intr-o astfel de lume pe care iata, noi ne inchipuim ca o construim corect pentru ei.
Ne etalam aspectul exterior pe care il accesorizam de mullte ori, excesiv. Fara sa vrem, devenim victimele unor idealuri exagerate de frumusete, insusindu-ne modele de viata care nu ne apartin sau nu ni se potrivesc. Insa societatea nu are timp sa ne astepte. Amprenta sa aproape ca ne-ar strivi fara nicio urma de remuscare, daca am indrazni sa ne impotrivim tendintelor sale si mofturilor transformate peste noapte in mode. Si astfel, dorintele noastre sunt aplatizate pana la disparitia lor, fiind inlocuite de sperante desarte de mai bine ale unei civilizatii care isi rateaza treptat sansa unica de individualitate.
Ceea ce noi am strans in tolba vietii, toata aceasta "agoniseala" de lucruri, sentimente si persoane, ne impiedica sa fim noi, cei de acum, deschisi la miracolul din prezent. Chiar daca acestea ne definesc trecutul, istoria ar trebui abandonata, daca vrem sa ne regasim. Nu exista un moment mai prielnic sa o facem decat atunci cand constientizam ca toate resursele sunt de fapt in interiorul fiintei noastre, fiindca noi suntem receptorii propriilor trairi si emitatorii unei iubiri ce ne poate transforma propriul univers.
Abandoneaza-ti istoria, intr-o clipa inconstienta si vei vedea ca vei descoperi ceea ce ai cautat cu sarg atat de mult timp: o fiinta speciala care iti zambeste si te iubeste, atat cat si tu sa o iubesti pe ea. Iar fiinta aceasta minunata esti tu, chiar tu.