Steagul iubirii exista.
In ochii unui copil, acesta este cel din imaginea de mai sus, cu culori vii, intr-o insiruire de sentimente calde, ca sufletul nevinovat al acestuia.
In mintea unui adult, probabil ca are nuante vesele sau umbre triste, in functie de profunzimea trairilor sale.
Iubirea este elogiata din ce in ce mai des. Cu totii iubim la propriu sau la figurat, ceea ce inseamna ca lumea este un spatiu fericit in care oricine ar vrea sa traiasca.
Si totusi nu este asa, caci iubirea naste drame, senzatii egocentrice, stari de tristete si chiar de ura. Vorbim atunci de o dragoste neimpartasita, de o nepotrivire de personalitati sau de suflete ranite. Sa fie oare iubirea o moneda atat de uzitata, incat sa nu mai primim nimic in schimbul acesteia, decat o senzatie de gol si amaraciune?
Dar ce este iubirea? Este un sentiment euforic pentru o persoana sau un obiect. Este opusul urii. Este acea senzatie de fluturi in stomac sau acel chin placut ce vine odata cu o dragoste neimpartasita.
Si totusi iubirea este mai mult decat un mit al doua inimi care se unesc pentru a forma un intreg, fiindca desi nu toti oamenii se indragostesc la unison, sufletele noastre nu par inchistate in nimicul existential, luptand, sperand si visand.
Mi-e greu sa cred in instinctul lumesc al acestor descrieri al unui sentiment atat de unic. Daca as face-o, sunt sigura ca in clipa urmatoare nu as mai fi eu, ci o palida proiectie a unui om lipsit de discernamantul si responsabilitate propriei sale existente.
Iubirea este tot ce ma inconjoara: natura cu frumusetea sa rupta din rai, oamenii minunati al caror mesaje ne ajuta sa evoluam si sa ne redimensionam propria imagine, cerul si stelele, soarele si luna.
Sunt privilegiata fiindca iubesc. De fapt cred ca aceasta este menirea mea, sa pot sa renasc sau sa ma reinventez in clipe de iubire, chiar si atunci cand sufletul se simte stingher sub povara dezamagirilor. Cum as putea sa urasc pe cineva? Cum as putea sa disimulez ceea ce simt? As mai fi oare eu sau m-as transforma in cel de langa mine? As mai putea oare sa-l ajut sa se schimbe, privind lumina plina de caldura si iubirea a ochilor mei?
Asa ca iubesc, protejandu-mi obiectul pasiunii de orice ar putea sa-i cauzeze vreun rau. Iubesc crengile golase ale copacilor. Iubesc cerul infuriat ce tocmai si-a trimis armata de nori sa ne certe cu o ploaie. Iubesc orasul in care traiesc, avand grija sa il zugravesc cu culorile frumusetii. Iubesc viata pe care o am, fiindca stiu ca este o experienta unica pe care destinul mi-a daruit-o pentru a o transforma in iubire. Iubesc oamenii, asa cum sunt acestia, cu chipuri mai vesele sau mai triste, cu suflete egoiste sau altruiste, fiindca eu cred ca acestia sunt frumosi.
Imi imaginez un steag al iubirii interminabil, cu o miscare in ritmurile batailor unei inimi colective, fiecare culoare a sa, reprezentand de fapt o treapta catre cerul plin de stele. Iubirea este aici si acolo, acum si in urmatoarea clipa, in spatiu dintre spatii si in eternitatea vietii.