Hoinarim, marsaluim, ne taram, ne furisam sau chiar zburam spre destinatii atat de multe, incat la un moment dat nicio statistica a kilometrajului parcurs nu ne mai e de folos, fiindca nici nu ne mai intereseaza, din moment ce constatam faptul ca nu am ajuns unde ne-am propus. Ce mult ne inselam, lasandu-ne abandonati de amatorimul calatorului care pleaca la drum cu un bagaj nepotrivit. De fapt, calatoria noastra a inceput inca de cand ne-am nascut, iar tara imaginara spre care trebuie sa ajungem este atat de ascunsa in cristalele gandirii noastre abstractizate, incat noi spunem ca aceasta se afla nicaieri sau ca nu exista.
Hoinarim, ca niste vagabonzi abandonati ai destinului, inundand fiinta cu sentimentul autocompatimirii. Ne uratim hainele sufletului, slutindu-ne astfel si ultimele gesturi care ne-ar putea salva de la pieire. Uneori suntem vazuti, la fel ca si cersetorii adevarati, intinzand o mana si implorand o milostenie pe care omenirea oricum nu o mai are, satula sa daruiasca si refuzand sa accepte ca a primit, chiar din clipa in care i s-a permis printru-un miracol, sa-si ofere bunatatea. Imi vine in minte un scurt film motivational cu un barbat orb care astepta docil, ca trecatorii sa-i arunce intr-o cutie de vioara cativa banuti. Trec ore si nimeni nu se incumeta sa-i acorde atentie. Pana ce o femeie se indura de necazul sau si il ajuta, confectionandu-i un afis pe care era inserat mesajul: "Afara este o zi frumoasa! Ce pacat ca eu nu pot sa o vad!". Iar minunea se produce, oamenii incepand sa-i arunce moneda dupa moneda, plini de remuscare pentru semenul mai putin norocos. Noi ce asteptam in hoinareala noastra? Sa fim cersetorul care atinge o coarda sensibila a unui sentiment pe cale de disparitie sau trecatorii responsabili care se transforma in magicienii unei zile splendide, prin oferirea unui putin din putinul fiintei lor?
Marsaluim, uneori prea repede fara a observa ca am trecut fie de destinatia propusa, fie de popasul ce ne-ar fi putut revela taina vietii. Aproape ca pasii nostri devin robotizati de gandul ca singurul nostru scop este sa ne miscam intr-un ritm cat mai rapid. In drumul nostru, ii agatam intr-un gest las, pe cei care accepta sa ne insoteasca, astfel incat in final, aruncand o privire panoramica, vom observa o imensa coloana a unor oameni care umbla orbecaiti spre o tara care poate nici nu exista, asa cum ei si-au inchipuit-o. Cum am putea sa schimbam aceasta situatie, altfel decat prin a ne impiedica de o piatra a ghinionului necazului ivita intempestiv sau a ne opri pentru un scurt ragaz? Poate doar daca ne-am asculta bataile inimii si am realiza ca ritmul cel mai indicat de a merge prin viata este cel al batailor acesteia.
Ne taram, obositi fiind de zgomotul a ceea ce am creat, uneori din prea multa inconstienta, cum ne place sa ne scuzam in fata celor lezati si alteori, dintr-un excedentar sentiment de lasitate, izvorata din neputinta de a prelua fraiele destinului cu responsabilitatea cu care am fost inzestrati. Macar in aceasta viata sa nu mai facem ceea ce alegem sa ne placa, ci ceea ce fiintei noastre ii place sa aleaga, cu maturitatea drumurilor anterioare printre stele si galaxii.
Ne furisam, zambind complice propriei persoane si avand falsa impresie ca cei din jur vor vedea un individ optimist, gata sa preia provocarile destinului. Cat de mult ne inselam, pacalindu-ne atat de naiv. Acceptand compromisul cu o viata lipsita de semnificatie, constatam la un moment dat ca nu mai putem sa mai ne tocim coatele prin mersul pe burta vietii. Si atunci ne ridicam, ca si cum o bagheta magica ne-ar fi atins crestetul capului si ne-ar indemna sa nu mai acceptam acest gen de prostitutie a propriei fiinte. Iar sufletul, prin puterea sa de regenerare, renaste din propria sa moarte pasiva, tintind cu curaj, catre culmile cele mai inalte.
Si intr-un tarziu, zburam, ca un ultim omagiu pe care l-am putea aduce, in semn de multumire pentru ca am fost gazduiti cu atata dragoste pe aceasta planeta. Abia atunci observam frumusetile tuturor clipelor vietii, reconstruind puzzle-ul calatoriei noastre. Realizam ca viata nu a fost nicidecum o pierdere de timp, ci o etapa a unui proces numit Devenire.