Pasii care nu lasa urme, nu inseamna ca nu sunt adanci sau lipsiti de semnificatie. Sunt doar pasi care isi doresc sa li se permita sa se prinda de drumul vietii. Mersul lor este lin, aproape imperceptibil, fiindca nu si-au propus sa existe pentru a li se privi evolutia. Distanta lor este insa, cea pe care sufletul o poate simti ca fiind o calatorie magica prin tara imaginara a luminii neprefacute.
Ei sunt pretutindeni si nu au nevoie de un vis ca sa fie observati. Daca fiecare moment al vietii noastre ar fi ghidat de acestia... Daca am alege sa ne descoperim, in loc sa facem ce ne place... Daca am recunoaste ca avem nevoie de ajutorul celeilalte persoane pe care desi nu o putem vedea, a fost intotdeauna o parte din noi, completandu-ne ciclul existentei noastre...
Pasii sunt ca si vantul. Ii simtim, dar nu ii vedem. Ne arata directia de urmat, dar trebuie sa avem increderea in intuitia noastra. Uneori curentii sunt atat de aprigi, incat vantul pare inghitit de acestia, insa e doar o aparenta. Cum ar putea sa dispara acesta? Poate doar prefera sa ramana ascuns, pana ce o strafulgerare a unei constiinte regasite il va striga, pentru ca el sa o invaluie protector.
Pasii care nu lasa urme sunt dorintele, sperantele si idealurile noastre. Uneori sunt atat de usori, incat acestea simt binecuvantarea acelei calatorii pana la cer. Speram atunci ca o minune se va intampla. Imploram, cautam cu privirea stelele. Cand destinul se implineste, ne impotrivim sa credem ca pasii ne-au fost atat de usori, insa noi i-am ingreunat inutil, prin desele noastre opriri pe drumul unei nesanse inchipuite.
Pasii sunt doar pasi, ce importanta au cand mergem? Insa acestia sunt ca si treptele unei scari. Ne pot ajuta sa coboram, sa urcam sau pur si simplu ne pot conduce catre ceea ce ne dorim cu adevarat. Ei nu ne vor abandona, indiferent de ceea ce alegem. Poate ca ei ne apartin, desi uneori parca o alta persoana ii face pentru noi.
Pasi sunt ingerii nostri pazitori. Ar dori sa strige pentru ca noi sa ii auzim in noaptea, atunci cand ne simtim abandonati, insa nu au nicio sansa, daca ne tot luptam cu umbrele himerelor. Vedem lumina si ne prefacem ca este fireasca. Acceptam intunericul, fiindca ne este mai usor sa inchidem ochii. Si astfel nu vom observa ca de fapt acea lumina poate fi descompusa in culorile calde ale iubirii. Acceptam asadar, compromisul lasitatii, fiindca ne este mai usor sa ne privim.
Si totusi pasii nu lasa urme, dar ei ne poarta catre propria destinatie. Sunt ca niste prieteni buni, dar scopul lor este altul. Sa ne ajute sa descoperim tainele vietii, fiindca ei inca mai spera sa se odihneasca la umbra copacului inimii noastre. Vor sa fie acdeptati de sufletului si condusi catre destin.
Ei sunt pretutindeni si nu au nevoie de un vis ca sa fie observati. Daca fiecare moment al vietii noastre ar fi ghidat de acestia... Daca am alege sa ne descoperim, in loc sa facem ce ne place... Daca am recunoaste ca avem nevoie de ajutorul celeilalte persoane pe care desi nu o putem vedea, a fost intotdeauna o parte din noi, completandu-ne ciclul existentei noastre...
Pasii sunt ca si vantul. Ii simtim, dar nu ii vedem. Ne arata directia de urmat, dar trebuie sa avem increderea in intuitia noastra. Uneori curentii sunt atat de aprigi, incat vantul pare inghitit de acestia, insa e doar o aparenta. Cum ar putea sa dispara acesta? Poate doar prefera sa ramana ascuns, pana ce o strafulgerare a unei constiinte regasite il va striga, pentru ca el sa o invaluie protector.
Pasii care nu lasa urme sunt dorintele, sperantele si idealurile noastre. Uneori sunt atat de usori, incat acestea simt binecuvantarea acelei calatorii pana la cer. Speram atunci ca o minune se va intampla. Imploram, cautam cu privirea stelele. Cand destinul se implineste, ne impotrivim sa credem ca pasii ne-au fost atat de usori, insa noi i-am ingreunat inutil, prin desele noastre opriri pe drumul unei nesanse inchipuite.
Pasii sunt doar pasi, ce importanta au cand mergem? Insa acestia sunt ca si treptele unei scari. Ne pot ajuta sa coboram, sa urcam sau pur si simplu ne pot conduce catre ceea ce ne dorim cu adevarat. Ei nu ne vor abandona, indiferent de ceea ce alegem. Poate ca ei ne apartin, desi uneori parca o alta persoana ii face pentru noi.
Pasi sunt ingerii nostri pazitori. Ar dori sa strige pentru ca noi sa ii auzim in noaptea, atunci cand ne simtim abandonati, insa nu au nicio sansa, daca ne tot luptam cu umbrele himerelor. Vedem lumina si ne prefacem ca este fireasca. Acceptam intunericul, fiindca ne este mai usor sa inchidem ochii. Si astfel nu vom observa ca de fapt acea lumina poate fi descompusa in culorile calde ale iubirii. Acceptam asadar, compromisul lasitatii, fiindca ne este mai usor sa ne privim.
Si totusi pasii nu lasa urme, dar ei ne poarta catre propria destinatie. Sunt ca niste prieteni buni, dar scopul lor este altul. Sa ne ajute sa descoperim tainele vietii, fiindca ei inca mai spera sa se odihneasca la umbra copacului inimii noastre. Vor sa fie acdeptati de sufletului si condusi catre destin.