Iubirea este un sentiment atat de frumos, chiar daca pe zi ce trece devine din ce in ce mai banalizat. O descoperim in treacat, intr-un moment neasteptat sau pur si simplu atunci cand suntem pregatiti sa acceptam ca aceasta exista deja langa noi.
Apoi ne-o insusim si o purtam in suflet, uneori cu prea mare grija, ca sa nu se risipeasca intr-un moment de neatentie. Atunci cand suntem singuri, ne e frica sa nu o pierdem. Devenim tristi, numai gandindu-ne ca la un moment dat destinul nostru s-ar putea sparge in lacrimile incertitudinii absentei acestui elixir puternic al fericirii.
A fost usor sa fim iubiti. Este greu sa iubim. Iar din acest punct, se nasc scenarii triste ale unei trairi menite sa ne innobileze de fapt sufletele calatoare. Vietile noastre devin brusc titluri ale unor ziare mondene: "Nu l-a iubit suficient", "A pierdut in jocul dragostei", "Au distrus o legatura karmica", "Au gresit cand si-au recunoscut iubirea" sau "Au transformat dragostea intr-un principiu".
Iubirea nu este un simptom al unei plagi incurabile a inimii noastre, iar daca stim sa o acceptam ca parte integranta din fiinta noastra, nu ne va desfigura existenta, ci din contra ne va invata doua lectii mult mai importante, fara de care omul si-ar pierde acea lumina interioara a sufletului sau: compasiunea si iertarea.
Sa ne privim pentru o clipa interiorul inimii, inchipuindu-ne ca avem aceasta posibilitate oricand ne indoim de capacitatea noastra de a iubi. Este oare loc si de nesiguranta, tristete sau egoism? Sau anatomia noastra a fost astfel conceputa pentru ca melancolia sa ne ajute sa descoperim maretia sentimentelor noastre?
Sa revenim la problema noastra: nu stim sa iubim. Uneori, o forta interioara inexplicabila ne impiedica sa daruim si sa ne contopim energia cu cel de langa noi, intr-o lumina a unei fiinte unice. Afirmam faptul ca avem principii solide in viata noastra pe care le transformam treptat in legi, pedepsindu-ne cu izolarea, atunci cand le incalcam.
Avem prejudecati atat de adanc intiparite in mental, incat parerile celorlalti ne mutileaza existenta, transformand-o intr-un teren propice pentru depresie. Ne e teama ca am putea pierde dragostea, fapt ce ne forteaza sa devenim rigizi, pana la acel nivel la care sentimentele se transforma in obligatii si actiuni de realizat. Pierdem iubire si sanse de a ne transforma.
Nu suntem insa, pierduti definitiv. Din fericire, desi omul este predestinat unor urcusuri si coborasuri ale vietii, acesta are o forta puternica de regenerare, atunci cand se lasa ghidat de cele trei stari: iubire, iertare si compasiune.
Se naste astfel, un sentiment nou, mult mai puternic decat dragostea, pe care oricare dintre noi il poate descoperi la un moment dat. Si astfel, momentul cand constientizam ca nu stim sa iubim, devine punctul de pornire in calatoria aflarii adevarului sublim despre planul maret pe care omenirea trebuie sa il transforme in desavarsire: sa oferim dragostea neconditionata pentru tot ce ne inconjoara, fiindca Universul este insetat de energia iubirii noastre, ca gest reciproc al dragostei cu care am fost creati de Acesta.