Traim, fiindca respiram. Un lucru aparent lipsit de semnificatie, intr-o lume in care simpul fapt de a fi reprezinta o absurditate filozofica greu de inghitit de sufletele din ce in ce mai inchistate in propria lupta pentru a avea. Si totusi, sa ne inchipuim ca narile noastre nu ar mai fi insetate dupa aer si pentru o clipa am sfida procesul respiratiei. Am simti ca explodam in neputinta de a supravietui cu ceea ce credeam ca ne-ar fi suficient. Probabil ca daca atmosfera ar avea vreun pret, ne-am inghesui la coada interminabila a celor care isi doresc sa-si prelungeasca viata cumparand o marfa invizibila, dar indispensabila.
Simtim, fiindca ne miscam. Da, ne rotim, sarim, trepidam, inaintam sau pur si simplu stam pe loc si doar ne rotim ochii, in speranta ca vom surpinde mult mai bine spectacolul vietii. Si astfel, porii fiintei noastre capteaza acele senzatii pe care mai apoi le transformam in sentimente si de cele mai multe ori, in regrete. Oare nu am putea sa amutim si sa ramanem impietriti ca o statuie, drept marturie fiindca existam? De ce trebuie sa parcurgem meandrele pline de neprevazut ale unor simtaminte pe care daca, ne-am ambitiona, le-am putea abandona cu usurinta in uitarea timpului?
Existam, fiindca avem o umbra. Pare a fi cea mai la indemana dovada a scurtei si dezbatutei noastre prezente pe pamantul care iata, in darnicia sa, s-a transformat intr-o oglinda, gata sa ne surpinda conturul fiintei. Iar umbra, oricat ne-am impotrivi destinului, se misca, isi modifica dimensiunile, capatand viata sa proprie, ca un fidel prietem al nostru, care nici nu mai are nevoie sa mai faca vreun pact pentru a ne dovedi ca nu ne va parasi niciodata in aceasta existenta limitata.
Ne jucam, fiindca glumim cu viata. Si nici macar nu ne mai dorim sa fim copii, desi frumusetea clipei prezentului nici nu ar putea fi descoperita la justa sa valoare, decat daca ne-am regasi puritatea si inocenta intru-un suflet abandonat si totusi, regasit, de copil tomnatic al fiintei noastre. Si totusi, perseveram in a ne dovedi neseriozitatea tratarii unui subiect atat de important pentru transformarea noastra deplina: miracolul vietii. Tocmai cand eram convinsi ca avem un talent innascut in a scrie scenarii captivante despre intamplarile petrecute in drumul nostru existential, cadem rapusi de o revelatie trista: de fapt ne-am jucat cu potentialul din noi, amagindu-l ca il vom descarcera din fiarele egoiste ale unei gandiri limitate de prea mult ingredient reptilian.
Iubim, fiindca suferim. Ne complacem in a simti acea durere sfasietoare a unei fiinte insetate sa retina langa aceasta o persoana, si nu un suflet. Ne inchipuim, in naivitatea noastra, ca am putea fi stapanii vietii altora, din moment ce pe a noastra am abandonat-o in superficialitatea posesivitatii. Uitam sa privim in interiorul nostru,pentru a ne intelege si mai bine mecanismul evolutiv al sentimentelor cu care am fost inzestrati. Ignoram astfel taina cea mai de pret a iubirii ce ne-a fost harazita sa o traim:exista un taram unde sufletele se pot intalni, fara ca persoanele sa coabiteze.
Ne dorim fiindca speram. Uneori, rapusi de aceasta alergatura fara noima prin viata, ajungem sa constientizam greselile. Cadem rapusi intr-un somn adanc, avand un frumos vis, in care ne vedem chipurile radiind de lumina sperantei ca existenta noastra are o cu totul alta menire decat cea pe care ne-o inchipuisem pana acum. Si atunci, o raza de lumina sau poate o sclipire salvatoare a unui gand, ne inunda protector fiinta, cu o ultima incercare de a ne dezvalui un adevar: compromisul inseamna amanare.
Chiar si aceasta secunda despartita de minutul sau, este esentiala pentru a ne convinge sa nu mai acceptam compromisul dulce al amanarii actiunilor care ne definesc cu adevarat fiinta. Viata, asa cum se manifesta aceasta prin darurile trairilor si senzatiilor sale, nu mai poate fi pacalita la nesfarsit. Sa ne rupem lanturile compromisului ridicat la rangul de zona de confort si sa nu mai amanam nicio clipa, fiindca drumul devenirii noastre nu poate avea derapaje, ci doar scurte popasuri revelatorii.