A nins. Zapada este atat de moale si de fina incat orice pas pare o calatorie brutala in profunzimea ei. Si totusi stratul catifelat de nea nu riposteaza, ci doar un geamat discret ca un scartait surd, imi aduce aminte sa pasesc cu grija pe covorul nascut din apa norilor calatori.
Este inca liniste si felinarele nu s-au stins, desi dimineata a muscat serios o bucata din zi, cerandu-si din ce in ce mai insistent drepturile. Cativa oameni razleti au incercat sa sape cu mersul lor, poteci ce par abandonate in imensul alb. Copacii ce altadata priveau plini de mandrie jocul luminilor si umbrelor, par niste bieti majordomi umili, a caror plecaciune aduce parca, un omagiu acestui spectacol impresionant al naturii.
Nici nu mai simt frigul si cred ca nici nu este foarte rece, fiindca fiecare pas pare o uriasa gura de inghetata pe care trupul meu o serveste, convins fiind ca in curand se va topi, intr-un deliciu pe care numai sufletul l-ar putea aprecia. Vantul a amutit si el, rapus de oboseala cu care in ultimele zile a organizat batalioanele de strajeri pufosi, intr-o strategie pe care noi oamenii sa o intelegem de abia acum, privind zapada asternuta in spatiul nostru stramt si totusi iata, nemarginit de comuniunea cu darul primit din cer.
Pretutindeni este alb, de parca ai senzatia ca viata este un imens creuzet in care o potiune magica s-a nascut pentru a ne purifica sufletul, acel biet hoinar stingher de zgomotul lumescului, obosit sa mai tot alerge de umbra nemiloasa a ego-ului. Da, zapada este atat de perfecta, incat mi-e teama sa o ating. Si totusi, ma fortez sa iau in palme o mica parte, in speranta ca atingerea sa imi va bucura fie si pentru o clipa, acea reminescenta din ce in ce mai uitata a sufletului. Si minunea se produce, fiindca in loc ca solzii reci sa-mi atace dusmanos mana, o caldura aproape imperceptibila imi strabate corpul, iar emotia tasneste la inceput cu timiditate si apoi cu fermitatea unei entitati ce isi cere drepturile la propria mea ratiune.
Sunt din nou copil. Mintea imi zboara cu repeziciune incercand sa prinda fragmente mici, dar importante din fiecare moment trait cu intensitate maxima. O lacrima izvoraste discret pe obraz, insa nu o sterg, fiindca am impresia ca mi-as ucide propria traire, tocmai acum, cand un suflet inzapezit si-a regasit adevarata sursa. Si o las sa alunece si sa-si croiasca propiul drum, intr-o lume care inca nu a murit, chiar daca noi ucidem cu fiecare zi ce trece.
Maine voi reface aceeasi calatorie, as spune initiatica, prin stratul de zapada. Cu siguranta desele marsuri ale pasilor grabiti spre destinatiile lor ii vor anula treptat frumusetea, transformand-o intr-un produs aplatizat al dorintei omului de a stavili jocul naturii. Lumina albului nu va mai fi la fel de stralucitoare. Si totusi, undeva in acel ungher al unui suflet inzapezit, dar regasit, noi inca mai speram, iubim, ne inchinam, imploram iertare, ne caim, fiindca stim ca soarta noastra este intocmai ca si aceasta zapada. Ce ar fi daca macar acum am gandi altfel, prin simpla privire a lucrurilor din viata noastra in sens invers. Am ramane ancorati in acea copilarie a sufletului, iar zapada ar fi pentru totdeauna alba.
Este inca liniste si felinarele nu s-au stins, desi dimineata a muscat serios o bucata din zi, cerandu-si din ce in ce mai insistent drepturile. Cativa oameni razleti au incercat sa sape cu mersul lor, poteci ce par abandonate in imensul alb. Copacii ce altadata priveau plini de mandrie jocul luminilor si umbrelor, par niste bieti majordomi umili, a caror plecaciune aduce parca, un omagiu acestui spectacol impresionant al naturii.
Nici nu mai simt frigul si cred ca nici nu este foarte rece, fiindca fiecare pas pare o uriasa gura de inghetata pe care trupul meu o serveste, convins fiind ca in curand se va topi, intr-un deliciu pe care numai sufletul l-ar putea aprecia. Vantul a amutit si el, rapus de oboseala cu care in ultimele zile a organizat batalioanele de strajeri pufosi, intr-o strategie pe care noi oamenii sa o intelegem de abia acum, privind zapada asternuta in spatiul nostru stramt si totusi iata, nemarginit de comuniunea cu darul primit din cer.
Pretutindeni este alb, de parca ai senzatia ca viata este un imens creuzet in care o potiune magica s-a nascut pentru a ne purifica sufletul, acel biet hoinar stingher de zgomotul lumescului, obosit sa mai tot alerge de umbra nemiloasa a ego-ului. Da, zapada este atat de perfecta, incat mi-e teama sa o ating. Si totusi, ma fortez sa iau in palme o mica parte, in speranta ca atingerea sa imi va bucura fie si pentru o clipa, acea reminescenta din ce in ce mai uitata a sufletului. Si minunea se produce, fiindca in loc ca solzii reci sa-mi atace dusmanos mana, o caldura aproape imperceptibila imi strabate corpul, iar emotia tasneste la inceput cu timiditate si apoi cu fermitatea unei entitati ce isi cere drepturile la propria mea ratiune.
Sunt din nou copil. Mintea imi zboara cu repeziciune incercand sa prinda fragmente mici, dar importante din fiecare moment trait cu intensitate maxima. O lacrima izvoraste discret pe obraz, insa nu o sterg, fiindca am impresia ca mi-as ucide propria traire, tocmai acum, cand un suflet inzapezit si-a regasit adevarata sursa. Si o las sa alunece si sa-si croiasca propiul drum, intr-o lume care inca nu a murit, chiar daca noi ucidem cu fiecare zi ce trece.
Maine voi reface aceeasi calatorie, as spune initiatica, prin stratul de zapada. Cu siguranta desele marsuri ale pasilor grabiti spre destinatiile lor ii vor anula treptat frumusetea, transformand-o intr-un produs aplatizat al dorintei omului de a stavili jocul naturii. Lumina albului nu va mai fi la fel de stralucitoare. Si totusi, undeva in acel ungher al unui suflet inzapezit, dar regasit, noi inca mai speram, iubim, ne inchinam, imploram iertare, ne caim, fiindca stim ca soarta noastra este intocmai ca si aceasta zapada. Ce ar fi daca macar acum am gandi altfel, prin simpla privire a lucrurilor din viata noastra in sens invers. Am ramane ancorati in acea copilarie a sufletului, iar zapada ar fi pentru totdeauna alba.