Cautam si uneori chiar gasim, insa ne ambitionam sa pastram pana ce vom avea ocazia din nou sa sa alegem. Asezam apoi cu grija obiectul pe care l-am identificat a fi rezultatul dorintelor noastre, fie intru-un sertar, pe care sa il deschidem in vremuri de restriste ale sufletului, fie pe cea mai inalta treapta a templului inimii noastre, pentru a fi siguri ca nu ne vom rani atunci cand il vom privi. De ce nu renuntam la aceasta ambitie umana de a poseda totul, de parca lumea sau natura ar fi simple prezente materiale, care pot fi mutate la o simpla aruncare a zarurilor hazardului?
Egoism? Am vrea sa pastram tot, de teama de a nu fi judecati atunci cand pierdem. Suntem atat de agresivi in tacerea gesturilor noastre, incat cel de langa noi, nu are nici cea mai mica sansa de a riposta, paralizat de stransoarea bratelor gandurilor noastre. Vobim despre dragoste sau pasiune, trambitandu-ne fericirea, cand de fapt suntem doar temnicerii celui pe care l-am transformat treptat in partenerul-prizonier al existentei noastre.
Posesivitate? Numai timpul ne-ar putea arata prin axa sa, cat de superficial ne raportam la un sentiment atat de unic - iubirea. Cum sa poti sa ai impresia ca poti sa tii captiva in palme apa, cand ea va curge fin printre degete, atat de lin, incat vei intelege: sentimentele nu pot fi dozate in portii mici pe care sa le purtam apoi, ca niste accesorii la vestimentatia vietii noastre.
Lasitate? Nu am renuntat, ci ne-am agatat de iluzii, amagindu-ne ca putem sa reparam, cand de fapt am contribuit la propria deteriorare. Ne-am autointitulat salvatori de destine. Lipsa noastra de imaginatie ne-a determinat sa ierarhizam intr-un mod atat de simplu si auster: bun-rau, slab-puternic, masculin-feminin, mare-mic, frumos-urat.
Dependenta? Ne-am obisnuit cu gustul dulceag al amagirii senzatiei ca viata este perfecta si completa numai daca avem cat mai multe posesiuni. Ne-am atasat, insa nu am iubit. La un moment dat ne-am recunoscut greselile, insa era prea tarziu, fiindca totul se transformase in patima. Iar drama noastra nu se va sfarsi prea curand, fiindca inca ne mai ambitionam sa ne agatam de un ideal ce nu poate deveni niciodata un mit.
Frica? Ne dorim sa ne transformam, insa de unde sa incepem? Sa ne schimbam visele, sa ne recunoastem neputinta sau sa renuntam la a mai masura timpul pierderii noastre pana la degradarea totala a sufletului? Inventand standarde, reguli, bariere, obiective, nu facem decat sa amanam intalnirea cu adevaratul nostru destin, blocandu-ne intr-o teama nejustificat de exacerbata de necunoscut. Tremurand din incheieturile fiintei, ratam sa ne intalnim cu misterul sufletului nostru, dezintegrandu-ne in tristetea esecului.
Detasarea este solutia salvatoare la problema singuratatii noastre. Renuntam la idei, prejudecati si chiar la persoane, pentru ca mai apoi sa ne regasim in firul de iarba scaldat de lumina protectoare a soarelui, in apa care slefuieste cu hotarare pietrele neprietenoase sau in zborul plin de gratie al pasarilor pe eternul cer al cunoasterii. Facem acest ultim gest, avand un scop si nu un ideal: salvarea noastra si a celor pe care ii iubim.
Egoism? Am vrea sa pastram tot, de teama de a nu fi judecati atunci cand pierdem. Suntem atat de agresivi in tacerea gesturilor noastre, incat cel de langa noi, nu are nici cea mai mica sansa de a riposta, paralizat de stransoarea bratelor gandurilor noastre. Vobim despre dragoste sau pasiune, trambitandu-ne fericirea, cand de fapt suntem doar temnicerii celui pe care l-am transformat treptat in partenerul-prizonier al existentei noastre.
Posesivitate? Numai timpul ne-ar putea arata prin axa sa, cat de superficial ne raportam la un sentiment atat de unic - iubirea. Cum sa poti sa ai impresia ca poti sa tii captiva in palme apa, cand ea va curge fin printre degete, atat de lin, incat vei intelege: sentimentele nu pot fi dozate in portii mici pe care sa le purtam apoi, ca niste accesorii la vestimentatia vietii noastre.
Lasitate? Nu am renuntat, ci ne-am agatat de iluzii, amagindu-ne ca putem sa reparam, cand de fapt am contribuit la propria deteriorare. Ne-am autointitulat salvatori de destine. Lipsa noastra de imaginatie ne-a determinat sa ierarhizam intr-un mod atat de simplu si auster: bun-rau, slab-puternic, masculin-feminin, mare-mic, frumos-urat.
Dependenta? Ne-am obisnuit cu gustul dulceag al amagirii senzatiei ca viata este perfecta si completa numai daca avem cat mai multe posesiuni. Ne-am atasat, insa nu am iubit. La un moment dat ne-am recunoscut greselile, insa era prea tarziu, fiindca totul se transformase in patima. Iar drama noastra nu se va sfarsi prea curand, fiindca inca ne mai ambitionam sa ne agatam de un ideal ce nu poate deveni niciodata un mit.
Frica? Ne dorim sa ne transformam, insa de unde sa incepem? Sa ne schimbam visele, sa ne recunoastem neputinta sau sa renuntam la a mai masura timpul pierderii noastre pana la degradarea totala a sufletului? Inventand standarde, reguli, bariere, obiective, nu facem decat sa amanam intalnirea cu adevaratul nostru destin, blocandu-ne intr-o teama nejustificat de exacerbata de necunoscut. Tremurand din incheieturile fiintei, ratam sa ne intalnim cu misterul sufletului nostru, dezintegrandu-ne in tristetea esecului.
Detasarea este solutia salvatoare la problema singuratatii noastre. Renuntam la idei, prejudecati si chiar la persoane, pentru ca mai apoi sa ne regasim in firul de iarba scaldat de lumina protectoare a soarelui, in apa care slefuieste cu hotarare pietrele neprietenoase sau in zborul plin de gratie al pasarilor pe eternul cer al cunoasterii. Facem acest ultim gest, avand un scop si nu un ideal: salvarea noastra si a celor pe care ii iubim.