Ma plimb pe strada, printre oamenii grabiti, printre masinile prafuite, printre cladirile impunatoare, printre copacii razleti. In curand se va intuneca si jocul umbrelor va fi mai spectaculos. Dar inca pot sa disting, in lumina asfintitului, chipurile diferite ale aceleiasi realitati.
Este greu sa-mi inchipui cum va arata bulevardul in mai putin de doua ore, pustiit de sunete, stingher in singuratatea sa si totusi unic in spiritul sau nobil ce rezoneaza cu ultimele relicve ale unor grupuri de persoane, ratacite in misterul noptii.
Si totusi nu am incotro si ma resemnez, acceptand ca vine o vreme cand ziua se va odihni, rapusa de miscarea atomica a diferitelor sale particulelor sale viata. Sau ma resemnez, acceptand ordinea fireasca a lucrurilor? Oare voi avea puterea sa transform chiar si pentru o clipa noaptea in zi? Sa transform totul cu o simpla atingere de bagheta... Suna cam copilaresc, dar ce este oare visul decat a ne inchipui, uneori cu ochii constient de deschisi, ca suntem parte dintr-o realitate a carei fatete pot fi schimbate?
Cum a fost astazi? De cate ori m-am lasat sedusa de jocul "da", de parca tasta vietii ar avea un singur buton de comanda? Un singur "da" si-a castigat autenticitatea: atunci cand am aflat ca desenul fiului meu a fost singurul acceptat intr-o competitie de la gradinita...
Atunci, inseamna ca de fapt, ziua a fost plina de resemnari sau de semne de "nu" ale unui suflet, prea istovit sa se muleze pe formele, uneori incompatibile ale realitatii? Nu vom sti niciodata, daca nu patrundem in inima cu forcepsul curajului de a fi noi insine, in datoria noastra de a demonstra societatii ca identitatea noastra este o piesa de puzzle importanta in planul existential universal.
Nu, nu trebuie sa acceptam si nici sa ne resemnam. Viata inseamna mai mult decat o simpla asumare a rolului de salcie plangatoare, in bataia nemiloasa a vantului standardizat al prejudecatilor. Tot ceea ce ar trebui sa facem este sa ne identificam contributia proprie la evolutia lucrurilor. Oare cum un paianjen stie sa-si construiasca panza dupa un algoritm atat de fantastic, incat avem impresia ca arahnidele ar fi absolvit scoli inalte de arhitectura? Oare cum intuitia, acea voce interioara ne indeamna uneori, sa luam cele mai potrivite decizii? Este vorba oare de o inteligenta nativa sau de o inspiratie divina, ce ne pastreaza intacta existenta?
Am acceptat, m-am resemnat, am negat, m-am impotrivit, am luptat sa-mi recapat identitatea. De maine, ma voi opri din acest joc ce seamana cu o loterie stranie a imprevizibilului. Voi respira adanc aerul natural al ordinii firesti a lucrurilor si ma voi intreba ce contributie pot sa am in restabilirea energiilor benefice ale mediului inconjurator. Poate ca voi fi doar o picatura in imensul ocean, poate ca un vant mai puternic ma va rapune atunci cand ma voi transforma intr-o frunza, insa va veni o vreme cand sufletul va invata lectia metamorfozarii acceptarii si resemnarii, in intelepciunea smereniei.
Este greu sa-mi inchipui cum va arata bulevardul in mai putin de doua ore, pustiit de sunete, stingher in singuratatea sa si totusi unic in spiritul sau nobil ce rezoneaza cu ultimele relicve ale unor grupuri de persoane, ratacite in misterul noptii.
Si totusi nu am incotro si ma resemnez, acceptand ca vine o vreme cand ziua se va odihni, rapusa de miscarea atomica a diferitelor sale particulelor sale viata. Sau ma resemnez, acceptand ordinea fireasca a lucrurilor? Oare voi avea puterea sa transform chiar si pentru o clipa noaptea in zi? Sa transform totul cu o simpla atingere de bagheta... Suna cam copilaresc, dar ce este oare visul decat a ne inchipui, uneori cu ochii constient de deschisi, ca suntem parte dintr-o realitate a carei fatete pot fi schimbate?
Cum a fost astazi? De cate ori m-am lasat sedusa de jocul "da", de parca tasta vietii ar avea un singur buton de comanda? Un singur "da" si-a castigat autenticitatea: atunci cand am aflat ca desenul fiului meu a fost singurul acceptat intr-o competitie de la gradinita...
Atunci, inseamna ca de fapt, ziua a fost plina de resemnari sau de semne de "nu" ale unui suflet, prea istovit sa se muleze pe formele, uneori incompatibile ale realitatii? Nu vom sti niciodata, daca nu patrundem in inima cu forcepsul curajului de a fi noi insine, in datoria noastra de a demonstra societatii ca identitatea noastra este o piesa de puzzle importanta in planul existential universal.
Nu, nu trebuie sa acceptam si nici sa ne resemnam. Viata inseamna mai mult decat o simpla asumare a rolului de salcie plangatoare, in bataia nemiloasa a vantului standardizat al prejudecatilor. Tot ceea ce ar trebui sa facem este sa ne identificam contributia proprie la evolutia lucrurilor. Oare cum un paianjen stie sa-si construiasca panza dupa un algoritm atat de fantastic, incat avem impresia ca arahnidele ar fi absolvit scoli inalte de arhitectura? Oare cum intuitia, acea voce interioara ne indeamna uneori, sa luam cele mai potrivite decizii? Este vorba oare de o inteligenta nativa sau de o inspiratie divina, ce ne pastreaza intacta existenta?
Am acceptat, m-am resemnat, am negat, m-am impotrivit, am luptat sa-mi recapat identitatea. De maine, ma voi opri din acest joc ce seamana cu o loterie stranie a imprevizibilului. Voi respira adanc aerul natural al ordinii firesti a lucrurilor si ma voi intreba ce contributie pot sa am in restabilirea energiilor benefice ale mediului inconjurator. Poate ca voi fi doar o picatura in imensul ocean, poate ca un vant mai puternic ma va rapune atunci cand ma voi transforma intr-o frunza, insa va veni o vreme cand sufletul va invata lectia metamorfozarii acceptarii si resemnarii, in intelepciunea smereniei.