In fiecare dimineata, observ un inger cu chip de om pe care cu siguranta, noi, cei care locuim in zona, nu il meritam. Este un barbat cam la vreo cincizeci de ani, ce o buna perioada de timp a dormit intr-un adapost improvizat langa niste pubele de gunoi. Acum cateva luni, a fost nevoit sa-si paraseasca locuinta, deoarece noii proprietari ai spatiului nu i-au mai agreat prezenta. Nu a spus nimic, si-a luat cele cateva lucruri si bunul cel mai de pret, un radio, si a plecat. Chiar ma intrebam ce s-a ales de acel omulet simpatic, ce saluta politicios toti trecatorii, cand am inceput sa il zaresc din nou. Desi a plecat, se intoarce zilnic si face curatenie in cele doua spatii verzi dintre blocuri. Strange sticlele si le sorteaza pentru a fi reciclate, arunca gunoaiele, vorbeste cu pisicile, ce candva i-au fost tovarase. Alaltaieri era in culmea fericirii, fiindca doamna care adminisreaza blocul ii oferise o portocala. A mirosit-o si mai apoi a desfacut-o cu grija, inca intrebandu-se, daca o merita.
Ieri am fost in parc. La un moment dat, ploaia s-a intetit si in afara de acrobatiile unui micut biciclist prin baltoacele existente, nimic nu ameninta linistea locului. Niciun trecator, doar un vant slab si urmele fine ale stropilor de ploaie, ce ne invitau discret, catre casa. Lucru pe care l-am si facut, cand am zarit, indreptandu-ne spre iesire, un cuplu de oamneni in varsta. Ea cu cativa pasi inainte, a verificat banca pe care in mod regulat stateau, azezand cu grija niste pliante pastrate probabil, pentru aceasta destinatie. El, garbovit de vreme, abia miscandu-se cu un baston, cauta sa surprinda privirea consoartei, pentru a-i comunica pe care parte dorea sa se azeze.
La televizor, am surprins niste imagini pe care cu greu am sa le uit. Documentarul descria modul cum puii de elefant sunt domesticiti, pentru a fi utili diverselor scopuri: carausie, acrobatie, pictura. Separati foarte devreme de mamele lor, ei sunt supusi unor tratamente extrem de barbare: sunt inchisi in custi foarte mici, prin deschizaturile carora vreme de trei zile sunt batuti crunt pentru a nu li se permite sa doarma. Sunt imobilizati cu franghii, iar in cap si in urechi li se infig in mod constant cuie. Sunt injunghiati sj batjocoriti pana cand acestia cedeaza, isi uita mama, propria indentitate si se supun mai apoi, comenzilor omului. Organizatiile pentru salvarea animalelor ii gasesc pe o parte dintre acestia, in anii maturitatii, cand deja au urechile ciuruite, pielea zdrentaroasa si plina de cicatrici, unii fiind norocosi daca nu taraie vreun picior rupt. Rascumpararea este anevoiasa, deoarece stapanii lor cer sume uriase, de care de multe ori, salvatorii nu dispun.
Ce au in comun cele trei situatii? Cu greu am putut sa-mi dau seama si eu, caci toate mi s-au derulat in fata ochilor, succesiv, sufletul avertizandu-ma sa le cercetez cu atentie. De fapt, numitorul comun al acestora a fost o discutie cu un cunoscut. Acesta insista sa acorde atentie varfurilor, a caror performanta o compara cu media, iar eu incercam sa il conving despre importanta abaterii medii patratice, ca pricipal indicator ce ne-ar arata intr-un mod mai real, cat de departe suntem de ideal si cum astfel calitatea evenimentelor poate sa difere, fiindca evolutia varfurilor poat fi influentata de gradul general de dezvoltare al multimii. Omul fara casa, si-a refuzat conditia, fiindca si-a depasit conditia, alegand sa-si dedice viata locului pe care nu putea sa il abandoneze. Cu siguranta in sufletul sau spera sa-si gaseasca un adapost in vecinatate. Cei doi batranei au refuzat sa stea la adapost intr-o zi atat de nepretienoasa si au preferat sa admire natura, de pe bancuta lor preferata. Elefantul indura chinuri greu de imaginat si spera ca intr-o zi sa se opreasca din scuturarea retarda a capului si sa fie salvat. Parca stie ca va veni un moment, cand nu va mai fi priponit de un lant si pasii pe care ii va face vor fi cei firesti.
Nu suntem rezultanta unui indicator, viata nu este o medie, caci trairile noastre nu sunt produsul unor clisee. Viata nu este un set de instructiuni, iar actiunile noastre nu trebuie sa fie comparate cu niste standarde. Regulile nu au fost facute ca sa fie incalcate, ci respectate, fiindca valoarea acestora este data de insasi forta constiintei noastre, ce ne sopteste sa le acceptam pentru a ne usura viata si a avea mai mult timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat: acceptarea menirii omenirii de a-si depasi conditia fixata de istorie si de a pasi cu incredere, pe drumul transformarii de sine.
Viata este ceva unic si minunat, este un miracol ce nu poate fi surprins in rezultate mediane. Avem atatea exemple de oameni de stiiinta, inventatori, artisti si ganditori spirituali, atatea persoane de exceptie, al caror unic mesaj a fost acesta: exista in sufletul fiecaruia dintre noi curajul de a-si depasi conditia, pentru a servi umanitatii, prin puterea propriului exemplu si unicitatea amprentei existentiale.
Este trist ca noi, oamenii, ne fixam obiective de performanta si avem in acelasi timp, pretentia de a monitoriza concomitent si implicatiile sociale si spirituale ale faptelor noastre. Cum altfel sa servim unei cauze nobile si anume transformarii umanitatii, daca sfarsim aprooape de fiecare data creand manuale sofisticate ale unor seturi de reguli, ce se perimeaza atat de rapid, cu trecerea timpului? Pana cand vom mai sfida natura noastra adevarata, aceea de a ne fixa ca tel apecierea frumusetii vietii, si nu, alienarea acesteia prin actiuni repetitive si fara substanta?
De cand nu ai mai admirat o floare? Sau un copac? Sau cerul? Sau fiinta de langa tine? Sau propria persoana? Alunga-ti pentru totdeauna temerile, deschide ochii, respira adanc. Uita ce ai fost si hraneste-te doar cu aceasta clipa. Va fi momentul in care vei refuza sa te mai compari, descoperind frumusetea ce te inconjoara, cu sursa ei inepuizabila de energie si iubire neconditionata de standarde.
Ieri am fost in parc. La un moment dat, ploaia s-a intetit si in afara de acrobatiile unui micut biciclist prin baltoacele existente, nimic nu ameninta linistea locului. Niciun trecator, doar un vant slab si urmele fine ale stropilor de ploaie, ce ne invitau discret, catre casa. Lucru pe care l-am si facut, cand am zarit, indreptandu-ne spre iesire, un cuplu de oamneni in varsta. Ea cu cativa pasi inainte, a verificat banca pe care in mod regulat stateau, azezand cu grija niste pliante pastrate probabil, pentru aceasta destinatie. El, garbovit de vreme, abia miscandu-se cu un baston, cauta sa surprinda privirea consoartei, pentru a-i comunica pe care parte dorea sa se azeze.
La televizor, am surprins niste imagini pe care cu greu am sa le uit. Documentarul descria modul cum puii de elefant sunt domesticiti, pentru a fi utili diverselor scopuri: carausie, acrobatie, pictura. Separati foarte devreme de mamele lor, ei sunt supusi unor tratamente extrem de barbare: sunt inchisi in custi foarte mici, prin deschizaturile carora vreme de trei zile sunt batuti crunt pentru a nu li se permite sa doarma. Sunt imobilizati cu franghii, iar in cap si in urechi li se infig in mod constant cuie. Sunt injunghiati sj batjocoriti pana cand acestia cedeaza, isi uita mama, propria indentitate si se supun mai apoi, comenzilor omului. Organizatiile pentru salvarea animalelor ii gasesc pe o parte dintre acestia, in anii maturitatii, cand deja au urechile ciuruite, pielea zdrentaroasa si plina de cicatrici, unii fiind norocosi daca nu taraie vreun picior rupt. Rascumpararea este anevoiasa, deoarece stapanii lor cer sume uriase, de care de multe ori, salvatorii nu dispun.
Ce au in comun cele trei situatii? Cu greu am putut sa-mi dau seama si eu, caci toate mi s-au derulat in fata ochilor, succesiv, sufletul avertizandu-ma sa le cercetez cu atentie. De fapt, numitorul comun al acestora a fost o discutie cu un cunoscut. Acesta insista sa acorde atentie varfurilor, a caror performanta o compara cu media, iar eu incercam sa il conving despre importanta abaterii medii patratice, ca pricipal indicator ce ne-ar arata intr-un mod mai real, cat de departe suntem de ideal si cum astfel calitatea evenimentelor poate sa difere, fiindca evolutia varfurilor poat fi influentata de gradul general de dezvoltare al multimii. Omul fara casa, si-a refuzat conditia, fiindca si-a depasit conditia, alegand sa-si dedice viata locului pe care nu putea sa il abandoneze. Cu siguranta in sufletul sau spera sa-si gaseasca un adapost in vecinatate. Cei doi batranei au refuzat sa stea la adapost intr-o zi atat de nepretienoasa si au preferat sa admire natura, de pe bancuta lor preferata. Elefantul indura chinuri greu de imaginat si spera ca intr-o zi sa se opreasca din scuturarea retarda a capului si sa fie salvat. Parca stie ca va veni un moment, cand nu va mai fi priponit de un lant si pasii pe care ii va face vor fi cei firesti.
Nu suntem rezultanta unui indicator, viata nu este o medie, caci trairile noastre nu sunt produsul unor clisee. Viata nu este un set de instructiuni, iar actiunile noastre nu trebuie sa fie comparate cu niste standarde. Regulile nu au fost facute ca sa fie incalcate, ci respectate, fiindca valoarea acestora este data de insasi forta constiintei noastre, ce ne sopteste sa le acceptam pentru a ne usura viata si a avea mai mult timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat: acceptarea menirii omenirii de a-si depasi conditia fixata de istorie si de a pasi cu incredere, pe drumul transformarii de sine.
Viata este ceva unic si minunat, este un miracol ce nu poate fi surprins in rezultate mediane. Avem atatea exemple de oameni de stiiinta, inventatori, artisti si ganditori spirituali, atatea persoane de exceptie, al caror unic mesaj a fost acesta: exista in sufletul fiecaruia dintre noi curajul de a-si depasi conditia, pentru a servi umanitatii, prin puterea propriului exemplu si unicitatea amprentei existentiale.
Este trist ca noi, oamenii, ne fixam obiective de performanta si avem in acelasi timp, pretentia de a monitoriza concomitent si implicatiile sociale si spirituale ale faptelor noastre. Cum altfel sa servim unei cauze nobile si anume transformarii umanitatii, daca sfarsim aprooape de fiecare data creand manuale sofisticate ale unor seturi de reguli, ce se perimeaza atat de rapid, cu trecerea timpului? Pana cand vom mai sfida natura noastra adevarata, aceea de a ne fixa ca tel apecierea frumusetii vietii, si nu, alienarea acesteia prin actiuni repetitive si fara substanta?
De cand nu ai mai admirat o floare? Sau un copac? Sau cerul? Sau fiinta de langa tine? Sau propria persoana? Alunga-ti pentru totdeauna temerile, deschide ochii, respira adanc. Uita ce ai fost si hraneste-te doar cu aceasta clipa. Va fi momentul in care vei refuza sa te mai compari, descoperind frumusetea ce te inconjoara, cu sursa ei inepuizabila de energie si iubire neconditionata de standarde.