Se facuse deja noapte. Mi-am luat privirea si am indreptat-o spre cer. Luna era in scadere iar covorul de stele stralucea, poate la fel ca si ieri. Nu observasem ca stelele pot fi atat de proeminente. Ochii se opreau aproape de fiecare data, obsesiv, la luminile artificiale ale reclamelor...
Pe bulevard diverse utilaje mici se intreceau in piruete, sa sape un sant pentru modernizarea canalizarii. Desi era relativ tarziu, asistam la o forfota de nedescris iar mintea se supunea disciplinar acelui vacarm.
Apoi, mi-am amintit de o reclama care suna cam asa: "Sa facem din lume, o casa a noastra." Si am inceput sa privesc drumul cu atentia unui om venit din alte timpuri. Praf, prea multe masini, trotuare prea inguste pentru a face loc trecatorilor si biciclistilor, prea putini copaci, prea multe panouri publicitare, prea putine case frumoase...Brusc privirea s-a transformat in deziluzie. Oare aceasta era casa in care as fi vrut sa locuiesc?
Dar daca as reconstrui orasul, oare ce materiale si culori as folosi? Am zambit. Nu era pierdut chiar totul. Mai aveam puterea mintii. Si am inceput jocul demolarii imaginare a tuturor "intrusilor" de beton si fier.Am marit spatiile pietonale, am plantat mai multi copaci, am reasezat arhiteconica dupa principii estetice, am schimbat toate mijloacele de transport cu unele silentioase, am asezat oameni cu priviri sclipitoare si ochi atintiti catre orizont. Eram mirata sa observ ca orasul putea deveni chiar frumos, magic.
Am ajuns acasa. Am deschis geamul. Nu am mai sesizat nici poluarea aerului, nici zgomotul traficului si nici imperfectiunea cladirilor. Am privit doar cerul, am salutat in gand luna si stelele si am cautat un semn, o certitudine, cat de palida ca mai exista o speranta de frumos.Si acesta nu a intarziat sa apara, caci in sfarsit am inteles. Niciodata nu remarcasem ca peste drum, desi vedeam doar un gard inalt ce adapostea un cimitir, timid turla unei mici bisericute isi ridicase demult privirea catre cer si in modesta sa semetie, asculta poate, povesti galactice si transmitea o mica parte din filozofia lumeasca. Si sufletul mi s-a deschis catre eternitate...
Dragul meu suflet, nu o sa te mai amagesc cu promisiuni desarte, nu am sa te mai abandonez la ispita primului obstacol, nu am sa te mai inchid in temnita rece a sentimentelor meschine, caci tu esti praf de stele.
Pe bulevard diverse utilaje mici se intreceau in piruete, sa sape un sant pentru modernizarea canalizarii. Desi era relativ tarziu, asistam la o forfota de nedescris iar mintea se supunea disciplinar acelui vacarm.
Apoi, mi-am amintit de o reclama care suna cam asa: "Sa facem din lume, o casa a noastra." Si am inceput sa privesc drumul cu atentia unui om venit din alte timpuri. Praf, prea multe masini, trotuare prea inguste pentru a face loc trecatorilor si biciclistilor, prea putini copaci, prea multe panouri publicitare, prea putine case frumoase...Brusc privirea s-a transformat in deziluzie. Oare aceasta era casa in care as fi vrut sa locuiesc?
Dar daca as reconstrui orasul, oare ce materiale si culori as folosi? Am zambit. Nu era pierdut chiar totul. Mai aveam puterea mintii. Si am inceput jocul demolarii imaginare a tuturor "intrusilor" de beton si fier.Am marit spatiile pietonale, am plantat mai multi copaci, am reasezat arhiteconica dupa principii estetice, am schimbat toate mijloacele de transport cu unele silentioase, am asezat oameni cu priviri sclipitoare si ochi atintiti catre orizont. Eram mirata sa observ ca orasul putea deveni chiar frumos, magic.
Am ajuns acasa. Am deschis geamul. Nu am mai sesizat nici poluarea aerului, nici zgomotul traficului si nici imperfectiunea cladirilor. Am privit doar cerul, am salutat in gand luna si stelele si am cautat un semn, o certitudine, cat de palida ca mai exista o speranta de frumos.Si acesta nu a intarziat sa apara, caci in sfarsit am inteles. Niciodata nu remarcasem ca peste drum, desi vedeam doar un gard inalt ce adapostea un cimitir, timid turla unei mici bisericute isi ridicase demult privirea catre cer si in modesta sa semetie, asculta poate, povesti galactice si transmitea o mica parte din filozofia lumeasca. Si sufletul mi s-a deschis catre eternitate...
Dragul meu suflet, nu o sa te mai amagesc cu promisiuni desarte, nu am sa te mai abandonez la ispita primului obstacol, nu am sa te mai inchid in temnita rece a sentimentelor meschine, caci tu esti praf de stele.