M-am trezit devreme. Am baut o cafea si m-am asezat confortabil in canapea. Incerc sa-mi fac ordine in ganduri si in actiunile casnice ale acestui sfarsit de saptamana. Aproape de fiecare data, imi place sa privesc, asteptand parca sa fiu hipnotizata, un ceas urias, ce ticaie de parca s-ar grabi sa anunte ora la care urmatorul tren ar sosi pe peron...
Si timpul se scurge usor, limba uriasului de perete deplasandu-se nestingherita de la un popas la un altul, pe harta minutelor. Acum realizez ca niciodata nu am fost atenta la miscarea minutarului, vedeam doar ansamblul. Nu observasem cat de sigura si precisa este trecerea de la un punct la altul, nu remarcasem spatiul delimitativ intre acestea.
De cate ori am avut timp pentru detalii? Am constientizat doar rezultatul final insa nu am luat in calcul, poate si optiunile de indeplinire a acestuia. Priviti aceste randuri: intre acestea se afla un spatiu alb vizibil. Poate ca acest gol nu este important, caci nu ne ofera nicio informatie, insa daca nu ar exista, orice am incerca sa scriem ar parea doar un camp de lupta pentru armata covarsitoare de litere si simboluri. Desi sunt delimitate, aceste siruri de cuvinte au insa logica frazei ce formeaza in final, textul mesajului.
Acum sa luam viata noastra si sa o despartim in propozitiile obiectivelor noastre, in cuvintele actiunilor si silbele gandurilor. Oare cum ajungem sa luam o decizie, daca nu retragandu-ne in cabina imaginara a unui trenulet cu aburi si alimentand costant cu carbuni motorul, pentru ca in final suieratul acestuia sa ne conduca catre urmatoarea oprire?
Zona intermediara dintre obiecte exista, spatiile nu sunt singulare, ci unite printr-un liant imaginar al energiei faptelor si gandurilor noastre. Oare de cate ori nu am realizat faptul ca a fost mai importanta calatoria si nu, destinatia?
Daca ne-am concentra atentia pe mijloace si nu pe scopuri? Daca nu am mai considera asteptarea ca fiind precursorul mortii actiunii, ci insasi actiunea prin care ne regasim si ne reinventam, in procesul meditativ al gandurilor noastre? Daca am considera absenta, golul si vidul ca fiind de fapt, ocazii rare prin care ne putem conecta la adevarata noastra esenta, de fiinte spirituale unice?
Ma uit din nou, la ceasul cu rama neagra. Privirea imi este inca un pic nesigura si pentru o clipa, abandonez efortul de a focaliza cadranul. Se intampla apoi un lucru straniu, caci redobandindu-mi performanta vederii, zaresc mai multe contururi ale aceluiasi tic-tac, toate in suprapunerea lor apropiindu-se de mine, pentru ca mai apoi sa dispara in coltul privirii mele...Sa mai existe oare si un ALT spatiu, decat cel perceptibil simturilor primare?
DA.
Si timpul se scurge usor, limba uriasului de perete deplasandu-se nestingherita de la un popas la un altul, pe harta minutelor. Acum realizez ca niciodata nu am fost atenta la miscarea minutarului, vedeam doar ansamblul. Nu observasem cat de sigura si precisa este trecerea de la un punct la altul, nu remarcasem spatiul delimitativ intre acestea.
De cate ori am avut timp pentru detalii? Am constientizat doar rezultatul final insa nu am luat in calcul, poate si optiunile de indeplinire a acestuia. Priviti aceste randuri: intre acestea se afla un spatiu alb vizibil. Poate ca acest gol nu este important, caci nu ne ofera nicio informatie, insa daca nu ar exista, orice am incerca sa scriem ar parea doar un camp de lupta pentru armata covarsitoare de litere si simboluri. Desi sunt delimitate, aceste siruri de cuvinte au insa logica frazei ce formeaza in final, textul mesajului.
Acum sa luam viata noastra si sa o despartim in propozitiile obiectivelor noastre, in cuvintele actiunilor si silbele gandurilor. Oare cum ajungem sa luam o decizie, daca nu retragandu-ne in cabina imaginara a unui trenulet cu aburi si alimentand costant cu carbuni motorul, pentru ca in final suieratul acestuia sa ne conduca catre urmatoarea oprire?
Zona intermediara dintre obiecte exista, spatiile nu sunt singulare, ci unite printr-un liant imaginar al energiei faptelor si gandurilor noastre. Oare de cate ori nu am realizat faptul ca a fost mai importanta calatoria si nu, destinatia?
Daca ne-am concentra atentia pe mijloace si nu pe scopuri? Daca nu am mai considera asteptarea ca fiind precursorul mortii actiunii, ci insasi actiunea prin care ne regasim si ne reinventam, in procesul meditativ al gandurilor noastre? Daca am considera absenta, golul si vidul ca fiind de fapt, ocazii rare prin care ne putem conecta la adevarata noastra esenta, de fiinte spirituale unice?
Ma uit din nou, la ceasul cu rama neagra. Privirea imi este inca un pic nesigura si pentru o clipa, abandonez efortul de a focaliza cadranul. Se intampla apoi un lucru straniu, caci redobandindu-mi performanta vederii, zaresc mai multe contururi ale aceluiasi tic-tac, toate in suprapunerea lor apropiindu-se de mine, pentru ca mai apoi sa dispara in coltul privirii mele...Sa mai existe oare si un ALT spatiu, decat cel perceptibil simturilor primare?
DA.