Te afli la marginea unei prapastii. Privesti in jos si simti ca ametesti. Nu mai poti sa respiri, gandurile ti s-au blocat iar creierul, lipsit de oxigen, a incetat sa mai colaboreze cu corpul tau. Esti tu sau doar ce a mai ramas din tine? Esti derutat, fiindca nu primesti niciun raspuns si ai impresia ca cerul, stancile si padurea ce se naste din imensul hau refuza sa-ti arate vreun indiciu.
Sa te retragi? Dar cum, cand intentia refuza sa se transforme in realitate? Picioarele incep sa-ti tremure iar imaginea caderii este singura care te incurajeaza sa speri ca in acest mod, trupul ti se va alungi pana la distanta unui pas...Daca ai reusi sa colaborezi cu tine, ce simplu ar fi. Ai ajunge imediat intr--un loc sigur si lucrurile ar fi ca mai inainte. Ti-ai regasi prietenii si vechile oiceiuri. Ti-ai recapata siguranta sufleteasca si ai rasufla usurat(a) ca fe-ai reintalnit cu placuta caldura a monotoniei vietii. Ai spune ca o iei de la capat, te-ai imbarbata ca de acesta data nu o sa mai gresesti, facand alegeri incorecte. Iti si inchipui cum vei cere iertare tuturor celor carora le-ai lezat sentimentele, tot inselandu-le asteptarile. Te-ai schimba, in dorinta de a fi o persoana mai demna de realitatile vietii.
Sa ramai acolo, la marginea prapastiei? Sa nu incerci sa te mai lupti cu himerele conceptiilor tale. Sa te abandonezi ideii ca viata ta a ajuns la un capat de drum, insa pana la urma te-a invins, in jocul sau amagitor. Ai pierdut totul, ce rost are sa te mai intorci? S-a intunecat, privesti roata mare de pe cer si discretele luminite, ce iti amintesc parca de clipele de fericire ale vietii. Devii nostalgic si ti-ai dori sa adormi cu gandul ca meriti acest popas, intrucat ai incercat, chiar daca nu intotdeanua ai reusit. In minte se succed cu repeziciune momentele frumoase, asemenea unui carusel de culori, senzatii si emotii. Este inaltator sa constientizezi cat de multe ai realizat in propria viata si iti spui ca a venit acea clipa in care trebuie sa te odihnesti.
Si daca lumina astrelor noptii are un mesaj pentru tine, insa oare ce ar dori acestea sa-ti transmita? Noaptea este atat de tacuta sau sufletul tau este surd? Stai, nu renunta. Ti-a mai ramas inima. Chiar daca nu o auzi, incearca sa-ti misti mana si sa o simti: ea bate cu putere, refuzand sa se opreasca. Acum incearca sa-i imiti zgomotul lovindu-ti usor cu palma, pieptul. Simti viata? Acum uita-te din nou la marea intindere intunecata, cand in sus, cand in jos. Mai vezi vreo diferenta? Si totusi intuiesti ca sus se afla cerul, cu tot necunosutul sau infinit, cu misterele sale, iar jos se afla acel tinut de verdeata seculara.
Nu te uita in urma, nu te opri. Priveste in jos. Inchipuie-ti cum in caderea ta, sufletul ti se va purifica debarasandu-se de greutatile inutile ale iluziilor. Vei fii ca un fulg, cand in sfarsit, vei simti catifelarea frunzelor. Vei intelege ca uneori, pentru a te regasi este necesar sa te arunci cu curaj si speranta in propria prapastie a vietii, iar cu cat aceasta este mai adanca, cu atat momentul regasirii va fi mai special. Padurea este spiritualitatea ta. Arunca-ti apoi responsabil, privirea catre cer. Acum intelegi mesajul astrelor? Acolo se afla marea familie a ta, nu te teme observa coarda de lumina ce mereu ti-a fost intinsa... Nu e ireala aceasta viziune. Ai fost in stare sa iti inchipui adevarate scenarii ale fatalitatii si nu poti sa-ti proiectezi in suflet o raza de lumina?
Priveste, ai reusit, frumoasa fiinta, fiindca in sfarsit ai inteles: pustiul sufletului este atat de plin de ceea ce il inconjoara, incat niciodata lumina divina a sperantei nu il poate abandona in cautarea regasirii sale.
Sa te retragi? Dar cum, cand intentia refuza sa se transforme in realitate? Picioarele incep sa-ti tremure iar imaginea caderii este singura care te incurajeaza sa speri ca in acest mod, trupul ti se va alungi pana la distanta unui pas...Daca ai reusi sa colaborezi cu tine, ce simplu ar fi. Ai ajunge imediat intr--un loc sigur si lucrurile ar fi ca mai inainte. Ti-ai regasi prietenii si vechile oiceiuri. Ti-ai recapata siguranta sufleteasca si ai rasufla usurat(a) ca fe-ai reintalnit cu placuta caldura a monotoniei vietii. Ai spune ca o iei de la capat, te-ai imbarbata ca de acesta data nu o sa mai gresesti, facand alegeri incorecte. Iti si inchipui cum vei cere iertare tuturor celor carora le-ai lezat sentimentele, tot inselandu-le asteptarile. Te-ai schimba, in dorinta de a fi o persoana mai demna de realitatile vietii.
Sa ramai acolo, la marginea prapastiei? Sa nu incerci sa te mai lupti cu himerele conceptiilor tale. Sa te abandonezi ideii ca viata ta a ajuns la un capat de drum, insa pana la urma te-a invins, in jocul sau amagitor. Ai pierdut totul, ce rost are sa te mai intorci? S-a intunecat, privesti roata mare de pe cer si discretele luminite, ce iti amintesc parca de clipele de fericire ale vietii. Devii nostalgic si ti-ai dori sa adormi cu gandul ca meriti acest popas, intrucat ai incercat, chiar daca nu intotdeanua ai reusit. In minte se succed cu repeziciune momentele frumoase, asemenea unui carusel de culori, senzatii si emotii. Este inaltator sa constientizezi cat de multe ai realizat in propria viata si iti spui ca a venit acea clipa in care trebuie sa te odihnesti.
Si daca lumina astrelor noptii are un mesaj pentru tine, insa oare ce ar dori acestea sa-ti transmita? Noaptea este atat de tacuta sau sufletul tau este surd? Stai, nu renunta. Ti-a mai ramas inima. Chiar daca nu o auzi, incearca sa-ti misti mana si sa o simti: ea bate cu putere, refuzand sa se opreasca. Acum incearca sa-i imiti zgomotul lovindu-ti usor cu palma, pieptul. Simti viata? Acum uita-te din nou la marea intindere intunecata, cand in sus, cand in jos. Mai vezi vreo diferenta? Si totusi intuiesti ca sus se afla cerul, cu tot necunosutul sau infinit, cu misterele sale, iar jos se afla acel tinut de verdeata seculara.
Nu te uita in urma, nu te opri. Priveste in jos. Inchipuie-ti cum in caderea ta, sufletul ti se va purifica debarasandu-se de greutatile inutile ale iluziilor. Vei fii ca un fulg, cand in sfarsit, vei simti catifelarea frunzelor. Vei intelege ca uneori, pentru a te regasi este necesar sa te arunci cu curaj si speranta in propria prapastie a vietii, iar cu cat aceasta este mai adanca, cu atat momentul regasirii va fi mai special. Padurea este spiritualitatea ta. Arunca-ti apoi responsabil, privirea catre cer. Acum intelegi mesajul astrelor? Acolo se afla marea familie a ta, nu te teme observa coarda de lumina ce mereu ti-a fost intinsa... Nu e ireala aceasta viziune. Ai fost in stare sa iti inchipui adevarate scenarii ale fatalitatii si nu poti sa-ti proiectezi in suflet o raza de lumina?
Priveste, ai reusit, frumoasa fiinta, fiindca in sfarsit ai inteles: pustiul sufletului este atat de plin de ceea ce il inconjoara, incat niciodata lumina divina a sperantei nu il poate abandona in cautarea regasirii sale.