Sa crezi ca ai dreptul sa influentezi viata unui copil, este o utopie. Pun ramasag ca nu vei reusi. Am incercat si eu, insa m-a descurajat inversunarea lui. Stiam ca nu voi primi niciun rol in piesa regizata de el si totusi, imi doream sa ma implic, inventam replici, insa niciodata nu ma sincronizam cu micutele gesturi spontane.
Au fost momente in care ma simteam de-a dreptul neputincioasa, incapabila sa inteleg unde anume gresesc. Ma invinovateam pentru putinul timpul petrecut cu copilul meu. Cei din jur se intreceau in a-mi da sfaturi despre cum sa fiu o mama mai buna, iar eu nu faceam decat sa contabilizez acele situatii in dezavantajul meu.
Incepusem sa cred ca picasem propriul examen cu cu constiinta de parinte. Uneori, eram o mama rea, fiindca eram cea care il trezea devreme sau pentru ca absentam nemotivat in jocurile lui, in discutiile cu personajele imaginare. Alteori eram o mama buna, fiindca procuram jucaria mult visata. Eram ca un barometru al schimbarilor, pregatita in permanenta sa fac fata provocarilor micutei persoane. Deseori, oboseala imi secera si ultima initiativa de a sta langa copilul meu. Credeam ca am esuat in meseria de mama...
Pana cand am inteles: nu exista esec in acest nobil rol, la fel cum nu exista garantia ca meritam sa fim parinti doar pentru ca am zamislit. Nu eram o mama iresponsabila, ci doar o mama. Pierdusem cu vederea nenumaratele momente, cand fiul meu imi facea adevarate declaratii de dragoste. Uitasem de caldura schimbului de priviri, amagindu-ma cu gandul ca o clipa de tandrete nu ar avea importanta.
Am gresit fiindca m-am racordat la reguli si clisee incompatibile cu constiinta mea. Am ajuns astfel, la acel prag in care identitatea mi-ar fi putut fi furata. Nu am avut incredere in vocea interioara a copilului din mine si am preferat in continuare, sobra companie a unui adult frustrat de propria neputinta.
Privesc in ochii albastri ai fiului meu. Cu greu pot sa le surprind stralucirea, dar nu inseamna ca aceasta nu exista. Il tin de manuta si simt potrivirea perfecta cu forma degetelor mele. As vrea sa nu mai despart de acea placuta atingere, dar stiu ca nu am dreptul sa ma hranesc cu energia lui...
Cand inca ma surprind gandindu-ma la acea perioada, ii multumesc unei inteligente superioare care mi-a permis sa ma pierd in prejudecatile unor obstacole inchipuite, pentru ca mai apoi sa ma regasesc in frumusetea eternitatii clipelor petrecute cu copilul meu. Nu-mi doresc sa fiu o mama buna, ci o mama care sa-si ajute fiul sa descopere profuzimea fiintei sale in interiorul sufletului sau.
Cand un copil sa intalneste cu un parinte, doua inimi s-au contopit pentru a crea o stea. Atunci cand privim cerul vedem nenumarate sclipiri, semnul destinului ca meritam sa fim parinti.
Cred cu tarie canu exista un parinte nepotrivit, ci doar o persoana care inca se mai lupta demonul din aceasta. Traind in armonie cu noi insine, am invata sa distingem vocea copilului din noi si astfel am constientiza ca rolul de parinte nu este un statut, ci un dar pe care il acceptam pentru a evolua impreuna cu copiii nostri.
Cand un copil se intalneste cu un parinte este ca si cum destinul si viata s-au unit in planul nobil de a crea o fiinta unica prin sincronicitatea miscarilor a doua persoane si nu prin incatusarea acestora.