Zilnic ne confruntam cu nenumarate situatii in care comparandu-ne realizarile, sfarsim prin a crea clasamente. Promitem atunci, ca vom fi mai eficienti si mai pregatiti sa ne autodepsim propriile asteptari. Avem monologuri interminabile, cu tinte si termene precise. Daca ni s-ar solicita un CV al angoaselor, cu siguranta cateva pagini nu ar fi suficiente...
Oare de ce am invatat sa ne schimbam conceptiile, comparandu-ne cu ceilalti? De ce simtim greutatea privirilor atintita spre noi, cand ne-am dori sa percepem doar caldura unei alte fiinte care ne observa, fara a ne eticheta gesturile? De ce acceptam acest tip de motivare extrinseca? Oare nu ne dam seama ca parerile celorlalti sunt nule, daca sistemul de valori al acestora este incompatibil cu al nostru?
Ne e teama sa ne desprindem de inertia unui grup de apartenenta, in ideea de a ne regasi. Frica de excludere este atat de exacerbata, incat acceptam intr-un mod periculos de nociv sa ne traim viata pana la o fina limita a schizofreniei. Cand constientizam mutatia suferita in profunzimea sufletului nostru, este uneori prea tarziu sa spunem nu.
In rarele momente de sinceritate, ne oprim din alergatul pe rotita imaginara a rutinei si ne intrebam unde am ajuns, urmand instructiunile complicat de abstracte ale celorlalti. Unde ne-am pierdut si de ce nu gasim nicio satisfactie atunci cand obiectivele sunt atinse? De ce nu putem pastra fie si pentru cateva secunde bucuria reusitei, pentru a ne hrani sufletul chinuit cu aceasta? Cat o sa mai rezistam fara sa ne spovedim esecul fiintei celui mai fidel duhovnic al sufletului, eul nostru superior?
Maslow nu a creat piramida motivationala pentru a ne invata cum sa ne ierarhizam prioritatile, ci pentru a ne demonstra ca suntem capabili sa ascedem catre varful acesteia, caci sufletul are nevoi simple si totusi, cu nuante atat de diferite. Ne-a demonstrat ca suntem capabili sa ne transformam scala valorilor, pana la un nivel la care sa eliminam nevoia de a ne compara cu altii si sa incepem sa urcam treptele inguste ale responsabilitatii unei motivari intrinseci, cu multa hotarare si determinare.
Nu avem nevoie de stimulente exterioare ca sa aprindem focul pasiunii lucrurilor bine facute. Nu exista un algoritm perfect pentru reusita, fiindca daca acesta ar fi aplicat in unanimitate, ne-am transforma in niste rebuturi ale unei societati, ce a esuat in intentia de a se autodepasi.
Atunci cand spunem "motivare", ne raportam deja la un proces pe care il acceptam ca generator de efecte pozitive pentru "vanatorul" din noi. Parca ne-am astepta sa existe un fel de panaceu, care sa urneasca acea parte din noi, incat sa-si doreasca sa avanseze, fara a apela la compromisul cu exteriorul. Treptat, ajungem sa fim dependenti de un sistem prestabilit si apoi frustrati, in cazul esecului.
Daca am inlocui conceptul de motivare cu cel de hotarare, s-ar produce o modificare importanta in gandirea noastra. Am intelege ca noi suntem singurii in masura sa regizam planul reusitei, pornind de la investigarea principalelor doua resurse de care dispunem: puterea personala si daruirea spirituala. Distanta pana la realizarea unor obiective trebuie parcursa insa, cu corectitudine si demnitate. A apela la parghii exterioare, ridicate la rangul de metode si principii, inseamna a face un compromis cu ceea ce noi suntem, in esenta noastra: fiinte capabile sa se racordeze la pulsul vietii, pentru ca mai apoi sa-l transforme in muzica plina de semnificatii a reusitei.
Oare de ce am invatat sa ne schimbam conceptiile, comparandu-ne cu ceilalti? De ce simtim greutatea privirilor atintita spre noi, cand ne-am dori sa percepem doar caldura unei alte fiinte care ne observa, fara a ne eticheta gesturile? De ce acceptam acest tip de motivare extrinseca? Oare nu ne dam seama ca parerile celorlalti sunt nule, daca sistemul de valori al acestora este incompatibil cu al nostru?
Ne e teama sa ne desprindem de inertia unui grup de apartenenta, in ideea de a ne regasi. Frica de excludere este atat de exacerbata, incat acceptam intr-un mod periculos de nociv sa ne traim viata pana la o fina limita a schizofreniei. Cand constientizam mutatia suferita in profunzimea sufletului nostru, este uneori prea tarziu sa spunem nu.
In rarele momente de sinceritate, ne oprim din alergatul pe rotita imaginara a rutinei si ne intrebam unde am ajuns, urmand instructiunile complicat de abstracte ale celorlalti. Unde ne-am pierdut si de ce nu gasim nicio satisfactie atunci cand obiectivele sunt atinse? De ce nu putem pastra fie si pentru cateva secunde bucuria reusitei, pentru a ne hrani sufletul chinuit cu aceasta? Cat o sa mai rezistam fara sa ne spovedim esecul fiintei celui mai fidel duhovnic al sufletului, eul nostru superior?
Maslow nu a creat piramida motivationala pentru a ne invata cum sa ne ierarhizam prioritatile, ci pentru a ne demonstra ca suntem capabili sa ascedem catre varful acesteia, caci sufletul are nevoi simple si totusi, cu nuante atat de diferite. Ne-a demonstrat ca suntem capabili sa ne transformam scala valorilor, pana la un nivel la care sa eliminam nevoia de a ne compara cu altii si sa incepem sa urcam treptele inguste ale responsabilitatii unei motivari intrinseci, cu multa hotarare si determinare.
Nu avem nevoie de stimulente exterioare ca sa aprindem focul pasiunii lucrurilor bine facute. Nu exista un algoritm perfect pentru reusita, fiindca daca acesta ar fi aplicat in unanimitate, ne-am transforma in niste rebuturi ale unei societati, ce a esuat in intentia de a se autodepasi.
Atunci cand spunem "motivare", ne raportam deja la un proces pe care il acceptam ca generator de efecte pozitive pentru "vanatorul" din noi. Parca ne-am astepta sa existe un fel de panaceu, care sa urneasca acea parte din noi, incat sa-si doreasca sa avanseze, fara a apela la compromisul cu exteriorul. Treptat, ajungem sa fim dependenti de un sistem prestabilit si apoi frustrati, in cazul esecului.
Daca am inlocui conceptul de motivare cu cel de hotarare, s-ar produce o modificare importanta in gandirea noastra. Am intelege ca noi suntem singurii in masura sa regizam planul reusitei, pornind de la investigarea principalelor doua resurse de care dispunem: puterea personala si daruirea spirituala. Distanta pana la realizarea unor obiective trebuie parcursa insa, cu corectitudine si demnitate. A apela la parghii exterioare, ridicate la rangul de metode si principii, inseamna a face un compromis cu ceea ce noi suntem, in esenta noastra: fiinte capabile sa se racordeze la pulsul vietii, pentru ca mai apoi sa-l transforme in muzica plina de semnificatii a reusitei.