M-am urcat in tren. M-am asezat confortabil, mi-am aranjat meticulos bagajele, cartea este langa mine. Orasul contrastelor va fi pentru cateva zile, doar o amintire. Nu stiu de ce, dar de data aceasta sunt usor nostalgica, nu mai simt acea bucurie copilareasca a evadarii din cunoscut, ci parca o mare parte din mine ar ramane tributara locului pe care il abandonez strengareste, pentru o scurta perioada.
Privesc in jur. Pe peron, destul de multa imbulzeala, oamenii par niste sageti ce se agita in pasi grabiti, carandu-si bagajele, ca pe o extensie fireasca a destinatiei lor. Agitatie mare la chioscuri, de parca atunci cand calatoresti, te-ai astepta ca foamea si setea sa conspire impotriva instinctului tau de conservare si sa-ti arate inca o data, slabiciunile simturilor. Zarit din cabina, peronul pare in miscarea sa, un film mut, cu multi actori ce se incapataneaza sa ramana in anonimat, caci niciunul dintre acestia nu stagneaza suficient de mult pentru a i se putea face o descriere.
In compartimentul unde ma aflu, s-au ocupat deja toate locurile. Ce bine ca am loc chiar la fereastra! Privesc scurt pe insotitorii mei: doi domni tineri, probabil frati, ce au si evadat deja din cabina, pentru a fuma. O doamna in varsta, cu o naframa viu colorata, prea necajita sa mai priveasca in jurul sau, probabil cu gandul la revederea familiei. O mamica alaturi de baietelul sau, un pusti adorabil de aproximativ cinci ani, cu niste ochi mari, albastri.
Si trenul a pornit, incet dar sigur, urmandu-si constincios drumul trasat de sine. Calatoria mea este scurta, caci ma voi opri la Brasov, insa suficient de lunga pentru a admira filmul locurilor strabatute in graba, de sarpele metalic. Semnalele acustice specifice demararii, sunt acum o parte din mine, amintirea lor din diminetile in care ma trezesc cu acestea, suprapunandu-se acum perfect, in sincronicitatea lor...
Campuri nesfarsite, case desperecheate sau adunate in palcuri, cosuri asemenea unor tigari uriase ce imprastie un fum neprietenos, gari triste caci sunt pustii si neingrijite si apoi brazi, care imi dau speranta ca omenirea este o specie norocoasa ca poate sa-i contemple. Dealurile si muntii, privite cu atentie, refac parca un traseu spiritual prin crucile pe care le poarta, ca pe un stindard al credintei. Imi vine sa deschid fereastra si sa intind o mana pentru a atinge si a lua cu mine o parte din maretia acelor locuri. Dar oare ar fi suficient? Ma multumesc insa, cu gandul ca amintirea acestor clipe va dainui in sufletul meu.
Peste putin timp, voi ajunge la destinatie. As putea spune ca a fost o calatorie aproape initiatica. Desi am strabatut acest traseu de suficiente ori ca sa mi se para o rutina, am ajuns sa il compar cu o calatorie a vietii. Da, as vrea sa fiu o fereastra a acestui tren. Astfel as admira in continuare, armonia naturii, atat de darnica in modestia sa, deoarece a permis si omului sa isi contruiasca casa.
Nu sunt oare peisajele simbolul dorintei noastre de perfectiune, caci nu le privim intotdeauna, in ansamblu, orizontul acestora reprezentand de fapt idealurile noastre? Nu sunt garile, popasuri sau raspantii pe harta vietii noastre? In unele stationam mai mult, apucand sa le infrumusetam, pe altele abia daca le salutam, convinsi fiind ca nu sunt importante pentru eul nostru...
Dar ce reprezinta muntii si brazii? Martorii existentei noastre zbuciumate. Vechi prieteni ai dorintei noastre ancestrale de a fi parte din Planul Universului. Simbolurile trainice ale maretiei si porti secrete catre taine ascunse de ochi necunoscatori.
Calatorind cu trenul vietii...
Privesc in jur. Pe peron, destul de multa imbulzeala, oamenii par niste sageti ce se agita in pasi grabiti, carandu-si bagajele, ca pe o extensie fireasca a destinatiei lor. Agitatie mare la chioscuri, de parca atunci cand calatoresti, te-ai astepta ca foamea si setea sa conspire impotriva instinctului tau de conservare si sa-ti arate inca o data, slabiciunile simturilor. Zarit din cabina, peronul pare in miscarea sa, un film mut, cu multi actori ce se incapataneaza sa ramana in anonimat, caci niciunul dintre acestia nu stagneaza suficient de mult pentru a i se putea face o descriere.
In compartimentul unde ma aflu, s-au ocupat deja toate locurile. Ce bine ca am loc chiar la fereastra! Privesc scurt pe insotitorii mei: doi domni tineri, probabil frati, ce au si evadat deja din cabina, pentru a fuma. O doamna in varsta, cu o naframa viu colorata, prea necajita sa mai priveasca in jurul sau, probabil cu gandul la revederea familiei. O mamica alaturi de baietelul sau, un pusti adorabil de aproximativ cinci ani, cu niste ochi mari, albastri.
Si trenul a pornit, incet dar sigur, urmandu-si constincios drumul trasat de sine. Calatoria mea este scurta, caci ma voi opri la Brasov, insa suficient de lunga pentru a admira filmul locurilor strabatute in graba, de sarpele metalic. Semnalele acustice specifice demararii, sunt acum o parte din mine, amintirea lor din diminetile in care ma trezesc cu acestea, suprapunandu-se acum perfect, in sincronicitatea lor...
Campuri nesfarsite, case desperecheate sau adunate in palcuri, cosuri asemenea unor tigari uriase ce imprastie un fum neprietenos, gari triste caci sunt pustii si neingrijite si apoi brazi, care imi dau speranta ca omenirea este o specie norocoasa ca poate sa-i contemple. Dealurile si muntii, privite cu atentie, refac parca un traseu spiritual prin crucile pe care le poarta, ca pe un stindard al credintei. Imi vine sa deschid fereastra si sa intind o mana pentru a atinge si a lua cu mine o parte din maretia acelor locuri. Dar oare ar fi suficient? Ma multumesc insa, cu gandul ca amintirea acestor clipe va dainui in sufletul meu.
Peste putin timp, voi ajunge la destinatie. As putea spune ca a fost o calatorie aproape initiatica. Desi am strabatut acest traseu de suficiente ori ca sa mi se para o rutina, am ajuns sa il compar cu o calatorie a vietii. Da, as vrea sa fiu o fereastra a acestui tren. Astfel as admira in continuare, armonia naturii, atat de darnica in modestia sa, deoarece a permis si omului sa isi contruiasca casa.
Nu sunt oare peisajele simbolul dorintei noastre de perfectiune, caci nu le privim intotdeauna, in ansamblu, orizontul acestora reprezentand de fapt idealurile noastre? Nu sunt garile, popasuri sau raspantii pe harta vietii noastre? In unele stationam mai mult, apucand sa le infrumusetam, pe altele abia daca le salutam, convinsi fiind ca nu sunt importante pentru eul nostru...
Dar ce reprezinta muntii si brazii? Martorii existentei noastre zbuciumate. Vechi prieteni ai dorintei noastre ancestrale de a fi parte din Planul Universului. Simbolurile trainice ale maretiei si porti secrete catre taine ascunse de ochi necunoscatori.
Calatorind cu trenul vietii...