Prezentul nu ne apartine. Am putea sa renuntam o clipa sa privim inainte sau inapoi? Nu.
Gandurile sunt ca si vantul, nestatornic si totusi atat de incarcat de intelepciunea distantelor parcurse.
Daca as putea prinde un gand si sa il tin captiv, fie si pentru cateva clipe..
Dar vremea trece, mai intai se succed secundele, apoi minutele, orele, zilele, anii...Apoi ne surprindem intrebandu-ne: unde s-a dus vesnicia noastra? Si iar privim inapoi pentru ca mai apoi sa ne ridicam pe varfurile curiozitatii muritorilor, in speranta de a zari un zenit ce refuza sa ni se destainuie.
Da, prezentul pare sa fie mereu acea suprapunere perfecta a gandurilor noastre, a carei sincronicitate refuzam sa o vedem, motivand parca, absenta unui aparat de fotografiat cu care am putea sa-i surprindem detaliile.
Este prezentul atat de complex si abstract, incat sa nu-i putem surprinde esenta? Este oare o scuza ca sa nu fim noi insine? Este oare sansa pe care o avem la dispozitie pentru a ne cunoaste mai bine si a servi ireprosabil destinului umanitatii?
Si atunci de ce refuzam pana la incapatanare, sa ne concentram atentia la AICI si ACUM? De ce ne ratam clipa, sfarsind prin a ne dedica momentelor care nu ne apartin? De ce acceptam sa ne adancim in depresia esecului propriei vieti? Ce ne lipseste pentru a spune STOP?
Curajul de a ne accepta si iubi asa cum suntem. Puterea de a ne transforma viata din interior, captand esenta sa. Hotararea de a renunta la falsele atasamente devoratoare de timp, atat de necesar devenirii noastre. Pasiunea de a ne darui. Renuntarea la compromisuri si la obligatii. O oglinda uriasa, in care sa ne privim cu iubire si cu compasiune.
Asadar, renuntand la tot ce ne retine sa privim mai des in interiorul nostru, am putea sa surprindem in sfarsit, transluciditatea a ceea ce ne propulseaza treptat, catre eternitate: clipa de acum, sau prezentul, asa cum omenirea a denumit-o, in speranta de a se indeparta de trecut si de a se apropia de viitor.
Timpul nu exista. Simte clipa, pastreaz-o in inima ta si daruieste-o celor ce au nevoie de ea.
Gandurile sunt ca si vantul, nestatornic si totusi atat de incarcat de intelepciunea distantelor parcurse.
Daca as putea prinde un gand si sa il tin captiv, fie si pentru cateva clipe..
Dar vremea trece, mai intai se succed secundele, apoi minutele, orele, zilele, anii...Apoi ne surprindem intrebandu-ne: unde s-a dus vesnicia noastra? Si iar privim inapoi pentru ca mai apoi sa ne ridicam pe varfurile curiozitatii muritorilor, in speranta de a zari un zenit ce refuza sa ni se destainuie.
Da, prezentul pare sa fie mereu acea suprapunere perfecta a gandurilor noastre, a carei sincronicitate refuzam sa o vedem, motivand parca, absenta unui aparat de fotografiat cu care am putea sa-i surprindem detaliile.
Este prezentul atat de complex si abstract, incat sa nu-i putem surprinde esenta? Este oare o scuza ca sa nu fim noi insine? Este oare sansa pe care o avem la dispozitie pentru a ne cunoaste mai bine si a servi ireprosabil destinului umanitatii?
Si atunci de ce refuzam pana la incapatanare, sa ne concentram atentia la AICI si ACUM? De ce ne ratam clipa, sfarsind prin a ne dedica momentelor care nu ne apartin? De ce acceptam sa ne adancim in depresia esecului propriei vieti? Ce ne lipseste pentru a spune STOP?
Curajul de a ne accepta si iubi asa cum suntem. Puterea de a ne transforma viata din interior, captand esenta sa. Hotararea de a renunta la falsele atasamente devoratoare de timp, atat de necesar devenirii noastre. Pasiunea de a ne darui. Renuntarea la compromisuri si la obligatii. O oglinda uriasa, in care sa ne privim cu iubire si cu compasiune.
Asadar, renuntand la tot ce ne retine sa privim mai des in interiorul nostru, am putea sa surprindem in sfarsit, transluciditatea a ceea ce ne propulseaza treptat, catre eternitate: clipa de acum, sau prezentul, asa cum omenirea a denumit-o, in speranta de a se indeparta de trecut si de a se apropia de viitor.
Timpul nu exista. Simte clipa, pastreaz-o in inima ta si daruieste-o celor ce au nevoie de ea.