Cerul este un dar insuficient valorizat de catre ochii nostri, nesatui in goana dupa captarea esentei unei zile. De cate ori, ne-am ridicat privirea catre cer? Sa fie oare cerul atat de lipsit de importanta pentru existenta noastra?
Si totusi, el se incapataneaza sa ne ofere spectacolul magnific al norilor sai. Asemeni unui joc al umbrelor degetelor pe perete, se ambitioneaza sa ne lase in fiecare zi cate un mesaj. Isi convoaca armata de nori, pe care uneori ii dojeneste parinteste, pentru ca poate nu au reusit sa ne impresioneze suficient de mult, incat sa-l privim...
Am citit ca norii pot fi asimilati unor fiinte discrete, cu o infinita putere de a se transforma si de a supravietui unor diferite conditii de temperatura, fapt ce m-a determinat sa cred ca si in cer sunt anotimpuri care se succed prin metamorfozarea norilor...
Si totusi norii pot fi atinsi imaginar cu mana, pot capata diverse forme de manifestare in imaginatia noastra, pot fi adevarate opere de arta, atunci cand curentii de aer concureaza pentru a-si demonstra originalitatea. Am vazut pe cer diverse forme de relief, adevarate scene epopeice, forme din ce in ce mai diverse si bizare, ce se succedeau, asemenea unui carusel.
Inseamna oare, ca cerul nu e chiar atat de sus, ca sa nu poata fi observat, contemplat si interpretat. Omul a inventat ghicitul in cafea, insa refuza sa dea un sens formei norilor pe cer. A inventat spectacolul, insa minimalizeaza pana la anulare, frumusetea gratuita a acestui joc impresionant de scene.
Dar daca, de fapt cerul, in limbajul sau mut, nu e chiar atat de sus, incat sa nu il ascultam? Poate ca la inceput vom distinge doar un bazait amestecat al zgomotelor cu tonalitati aproape de neidentificat. Apoi simturile noastre vor reface conexiunea cu ceea ce reprezinta cerul: un imens hotar catre vesnicia sufletului.
Si totusi, el se incapataneaza sa ne ofere spectacolul magnific al norilor sai. Asemeni unui joc al umbrelor degetelor pe perete, se ambitioneaza sa ne lase in fiecare zi cate un mesaj. Isi convoaca armata de nori, pe care uneori ii dojeneste parinteste, pentru ca poate nu au reusit sa ne impresioneze suficient de mult, incat sa-l privim...
Am citit ca norii pot fi asimilati unor fiinte discrete, cu o infinita putere de a se transforma si de a supravietui unor diferite conditii de temperatura, fapt ce m-a determinat sa cred ca si in cer sunt anotimpuri care se succed prin metamorfozarea norilor...
Si totusi norii pot fi atinsi imaginar cu mana, pot capata diverse forme de manifestare in imaginatia noastra, pot fi adevarate opere de arta, atunci cand curentii de aer concureaza pentru a-si demonstra originalitatea. Am vazut pe cer diverse forme de relief, adevarate scene epopeice, forme din ce in ce mai diverse si bizare, ce se succedeau, asemenea unui carusel.
Inseamna oare, ca cerul nu e chiar atat de sus, ca sa nu poata fi observat, contemplat si interpretat. Omul a inventat ghicitul in cafea, insa refuza sa dea un sens formei norilor pe cer. A inventat spectacolul, insa minimalizeaza pana la anulare, frumusetea gratuita a acestui joc impresionant de scene.
Dar daca, de fapt cerul, in limbajul sau mut, nu e chiar atat de sus, incat sa nu il ascultam? Poate ca la inceput vom distinge doar un bazait amestecat al zgomotelor cu tonalitati aproape de neidentificat. Apoi simturile noastre vor reface conexiunea cu ceea ce reprezinta cerul: un imens hotar catre vesnicia sufletului.