In viata noastra exista situatii cand constatam usor siderati, faptul ca ceva ne lipseste. Este oare acest gand o reminescenta din vremea copilariei, cand fie se strica o jucarie, fie nu renuntam la ruga pana ce parintii nu ne cumparau jocul mult visat?
Dar ce ne-ar putea lipsi acum, la maturitate? Oare este ceva ce nu putem obtine, chiar si cu pretul stradaniei noastre? Greu de spus, fiindca ar trebui sa sapam introspectiv, pana la acel nivel in care am fi noi cu noi insine, iar sinceritatea acestei cautari uneori doare...
Piesa lipsa poate fi absenta unui lucru, adica a unui obiect bine delimitat in spatiu, o potentiala posesiune. Stim ca ne trebuie, visam la acesta, ne redimensionam bugetul si cu o grimsasa demna de un stoic, lansam o comanda fizica sau virtuala, iar minunea se produce. In sfarsit, ne mai desparte doar o atingere de acel lucru. Ciclul dorinta-satisfactie se sfarseste repede, fiindca in curand constatam ca exista alte provocari comerciale mult mai stralucitoare pentru ego-ul nostru, nesatul sa le cuprinda pe toate, in jocul compilarii atator informatii, in marea lor majoritate, inutile. Oare ne-ar fi trebuit acel obiect sau a fost doar un impuls de moment, nu si o intuitie certificata de repetarea acesteia? Cu greu am putea afla...
Piesa lipsa poate fi o persoana pe care ne-am dori sa o captam in inima noastra, in majoritatea cazurilor, din motive egoiste, caci nu vrem decat un back-up la siguranta si stabilitate sufleteasca. Ne e teama de intunericul singuratatii fiindca niciodata nu am avut curajul sa observam ca nu exista solitudine, atunci cand auzi vocea superioara a propriului eu. Uneori ne pierdem in justificari, alteori sfarsim prin a ne lamenta si a varsa lacrimile lipsite de sens ale unei victime inchipuite. Ne intrebam atunci, cum de am permis sa intre in sufletul nostru o alta persoana si cand s-a produs aceasta grefa ce nu mai poate fi extirpata. Vorbim despre demnitate pierduta, efort fara castig, dezamagire si esec, transformandu-ne treptat, in cei mai aprig dusman al propriei persoane. Nu constientizam insa, cat de nobil a fost sufletul in marinimia cu care a gazduit sentimente atat de unice, fie si pentru o clipa. Daca am elibera persoana si nu am mai tine-o captiva in iluzii...
Piesa lipsa poate fi timpul, considerat a fi resursa cea mai pretioasa. In goana lui dupa noi cuceriri, omul si-a supralicitat timpul, nestiind ca pierde pariul cu firescul lucrurilor. A inventat scale, grafice si coduri, insa nu a observat ca se minte singur, caci timpul nici nu exista. Din dorinta de control a creat sisteme complexe de performanta, toate insa, avand acelasi element lipsa: timp suficient pentru ca rezultatele sa fie cele scontate. Dar oare acesta s-a gandit ca teoria relativitatii si viteza luminii sunt doar niste notiuni abstracte, atat timp cat continutul acestora nu a fost convertit in limbajul sufletului? Si ce lectie spirituala am putea sa captam din Univers? Nu exista progres care sa sfideze legile naturii, nu avem dreptul sa punem in pericol echilibrul evolutiei speciei noastre, impovarand-o cu greutatea gandului ca timpul s-ar putea comprima, daca noi am capata o eficienta robotica. Timpul insa, nu exista, este doar o nascocire a unei minti ce a fost incapabila sa transforme clipa intr-o eternitate...
Priviti, nu lipseste nicio piesa, fiindca senzatia de absenta este doar in interiorul nostru. Sa inlocuim asadar, acel vid inchipuit cu frumusete, maretie si unicitate.
Dar ce ne-ar putea lipsi acum, la maturitate? Oare este ceva ce nu putem obtine, chiar si cu pretul stradaniei noastre? Greu de spus, fiindca ar trebui sa sapam introspectiv, pana la acel nivel in care am fi noi cu noi insine, iar sinceritatea acestei cautari uneori doare...
Piesa lipsa poate fi absenta unui lucru, adica a unui obiect bine delimitat in spatiu, o potentiala posesiune. Stim ca ne trebuie, visam la acesta, ne redimensionam bugetul si cu o grimsasa demna de un stoic, lansam o comanda fizica sau virtuala, iar minunea se produce. In sfarsit, ne mai desparte doar o atingere de acel lucru. Ciclul dorinta-satisfactie se sfarseste repede, fiindca in curand constatam ca exista alte provocari comerciale mult mai stralucitoare pentru ego-ul nostru, nesatul sa le cuprinda pe toate, in jocul compilarii atator informatii, in marea lor majoritate, inutile. Oare ne-ar fi trebuit acel obiect sau a fost doar un impuls de moment, nu si o intuitie certificata de repetarea acesteia? Cu greu am putea afla...
Piesa lipsa poate fi o persoana pe care ne-am dori sa o captam in inima noastra, in majoritatea cazurilor, din motive egoiste, caci nu vrem decat un back-up la siguranta si stabilitate sufleteasca. Ne e teama de intunericul singuratatii fiindca niciodata nu am avut curajul sa observam ca nu exista solitudine, atunci cand auzi vocea superioara a propriului eu. Uneori ne pierdem in justificari, alteori sfarsim prin a ne lamenta si a varsa lacrimile lipsite de sens ale unei victime inchipuite. Ne intrebam atunci, cum de am permis sa intre in sufletul nostru o alta persoana si cand s-a produs aceasta grefa ce nu mai poate fi extirpata. Vorbim despre demnitate pierduta, efort fara castig, dezamagire si esec, transformandu-ne treptat, in cei mai aprig dusman al propriei persoane. Nu constientizam insa, cat de nobil a fost sufletul in marinimia cu care a gazduit sentimente atat de unice, fie si pentru o clipa. Daca am elibera persoana si nu am mai tine-o captiva in iluzii...
Piesa lipsa poate fi timpul, considerat a fi resursa cea mai pretioasa. In goana lui dupa noi cuceriri, omul si-a supralicitat timpul, nestiind ca pierde pariul cu firescul lucrurilor. A inventat scale, grafice si coduri, insa nu a observat ca se minte singur, caci timpul nici nu exista. Din dorinta de control a creat sisteme complexe de performanta, toate insa, avand acelasi element lipsa: timp suficient pentru ca rezultatele sa fie cele scontate. Dar oare acesta s-a gandit ca teoria relativitatii si viteza luminii sunt doar niste notiuni abstracte, atat timp cat continutul acestora nu a fost convertit in limbajul sufletului? Si ce lectie spirituala am putea sa captam din Univers? Nu exista progres care sa sfideze legile naturii, nu avem dreptul sa punem in pericol echilibrul evolutiei speciei noastre, impovarand-o cu greutatea gandului ca timpul s-ar putea comprima, daca noi am capata o eficienta robotica. Timpul insa, nu exista, este doar o nascocire a unei minti ce a fost incapabila sa transforme clipa intr-o eternitate...
Priviti, nu lipseste nicio piesa, fiindca senzatia de absenta este doar in interiorul nostru. Sa inlocuim asadar, acel vid inchipuit cu frumusete, maretie si unicitate.